Martiri Romani din Transilvania  
»HomeHome
»Martiriul Bisericii Ortodoxe Române din ArdealMartiriul Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal
»Masacre din 1917-1919Masacre din 1917-1919
»Teroarea horthystăTeroarea horthystă
»Decembrie 1989Decembrie 1989
»Târgu Mureş 1990Târgu Mureş 1990
»CriminaliCriminali
»Filme, documenteFilme, documente
»FotografiiFotografii


Martiri Romani din Transilvania


Martiri Romani din Transilvania


Martiri Romani din Transilvania


Martiri Romani din Transilvania


 Martiri Romani din Transilvania back 

Serviciul Special de Informaţii atenţionează: Revizionism maghiar sub cupola bisericii (1941)
forumharghitacovasna.ro


drd. Alin Spânu
Facultatea de Istorie, Geografie şi Filosofie,
Universitatea din Craiova

(în "ANGVSTIA", nr. 10, Editura Angvstia, Sf. Gheorghe, 2006, p. 163-170)

Anul 1940 a adus României ample mutilări teritoriale, consecinţele pactului Ribbentrop-Molotov (semnat la 23 august 1939), dar şi scadenţa unei politici externe greşite, care s-a încrezut prea mult în tratate şi n-a perceput corect şi la timp noile realităţi geopolitice din Europa. Pe lângă pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Herţei, Transilvania, leagănul istoriei naţionale, ţinutul cel mai sensibil pentru toţi românii, a fost ciuntit (cca. 48.000 km2.) şi oferit Ungariei prin Dictatul de la Viena, la 30 august 1940, de către Germania şi Italia. Pentru a demonstra nedreptatea "arbitrată" de Berlin şi Roma, generalul Antonescu a ordonat Serviciului de Studii şi Documentare (SSD) din cadrul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri (PCM) să alcătuiască un material comparativ despre situaţia românilor din Ungaria şi a maghiarilor din România în perioada 1920-1940.



Citându-l pe scriitorul german Renner - "maghiarul voieşte să trăiască numai ca stăpân, iar pe lângă dânsul nu poate tolera pe nimeni în aceeaşi calitate"(1) - documentul a evidenţiat mijloacele de maghiarizare a minorităţilor din Ungaria: recensămintele, maghiarizarea numelor, şcoala obligatorie în limba maghiară şi prin bisericile ungare, considerate "un factor puternic de maghiarizare a minorităţilor etnice" (2). Minorităţilor din Ungaria - germani, slovaci, români şi sârbi - li s-a impus folosirea obligatorie a limbii maghiare în serviciul divin al parohiilor. Mai mult, pentru a fisura credinţa ortodocşilor, s-a înfiinţat Biserica greco-orientală maghiară de la Szenteş, sub conducerea preotului excomunicat I. Nemeth, iar Biserica greco-catolică română din Ungaria a fost supusă jurisdicţiei episcopiei maghiare de la Hajdudorog.

În antiteză, studiul alcătuit de Petre Petrinca, subdirectorul SSD, în noiembrie 1940, a reliefat situaţia de egalitate a cultelor maghiare din România cu Biserica ortodoxă, precum şi libertatea de a-şi înfiinţa propriile instituţii de învăţământ, societăţi culturale, asociaţii sportive şi feminine, etc.. Societăţile feminine maghiare, organizate pe baze confesionale, au fost invitate să participe la Congresul general al femeilor din România deschis pe 25 octombrie 1925 la Bucureşti. Au participat reprezentantele a 75 de societăţi feminine maghiare din Transilvania, iar contesa Bethlen a pus bazele unei organizaţii centrale a femeilor minoritare maghiare din România, cu sediul la Cluj, care a grupat 107 asociaţii feminine locale. În cadrul acestei organizaţii centrale, societăţile feminine erau structurate pe confesiuni. Astfel, femeile romano-catolice au înfiinţat Uniunea femeilor catolice (1926), care avea afiliate 600 de asociaţii şi Societatea surorilor catolice (1921), cu sediul central la Arad, ulterior Cluj. Femeile reformate au pus bazele Uniunii femeilor de confesiune reformată (1927) la Cluj, iar reprezentantele unitariene au reorganizat Uniunea femeilor unitariene, constituită în 1910, dar care n-a funcţionat între 1917-1922, şi au încadrat-o în societatea culturală "David Ferenc".

Cultele maghiare şi-au înfiinţat şi diverse societăţi cultural-educative, în scopul menţinerii enoriaşilor existenţi dar şi atragerii de noi aderenţi. Catolicii au înfiinţat, în anul 1922, Uniunea poporală catolică, care a ajuns la 20.000 de membri şi 200 de organizaţii locale, iar în 1928 Academia catolică cu 3 secţii: literară, ştiinţifică şi sociologică. Reformaţii din Cluj au constituit Institutul de diaconese (1924) şi Serviciul pentru răspândirea scrierilor religioase (1926). În anii 1931-1932 Eparhiile reformate de Cluj şi Oradea au pus bazele Uniunii bărbaţilor de confesiune reformată, Uniunii tineretului creştin-reformat şi Academiei reformate "Gaspar Karoly". La rândul ei, Biserica luterană maghiară a înfiinţat, în perioada 1920-1940, un număr de 10 societăţi culturale feminine, 3 cercuri biblice, 13 asociaţii culturale de tineri, 6 şcoli duminicale şi societatea culturală "David Ferenc", cea mai importantă şi reprezentativă instituţie a confesiunii.

După Dictatul de la Viena, conform statisticilor maghiare prezentate autorităţilor, în România trăiau aproape 500.000 de credincioşi. Cei mai mulţi aparţineau Bisericii reformate (233.165), urmaţi de romano-catolici (175.000), unitarieni (34.000) şi luterani (30.000).

Biserica reformată avea în frunte Consiliul episcopiei reformate maghiare, compus din episcopul I. Vaserhely, contele N. Banffy, contele G. Bethlen şi profesorul Al. Tavaszy. Organizaţia centrală era la Aiud, mutată de la Cluj, iar structura episcopiei cuprindea 16 dioceze. Cultul unitarian era împărţit în 7 cerani bisericeşti, iar cel luteran în 19 elejii, condus de protopopul Gh. Agrey din Timişoara şi protopopul Al. Sipoş din Săcele. Biserica romano-catolică din România era condusă de episcopul de Alba-Iulia, Aron Marton şi de dr. Elemer Gyarfas, preşedinte laic cu sediul la Timişoara, având în subordine un număr de 83 de parohii. Pe lângă Biserica romano-catolică mai funcţionau în România şi 3 ordine călugăreşti: al franciscanilor (în 11 localităţi), al minoriţilor (dispuneau de 3 imobile) şi al piariştilor (dispuneau de un imobil şi un liceu în Timişoara). Conform studiului întocmit de SSD, întreg "personalul administraţiilor centrale ale cultelor minoritare maghiare şi tot clerul, sunt salarizaţi din bugetul Ministerului Cultelor" (3), adică erau plătiţi de statul român.

Pe lângă activităţile specifice - botezuri, cununii, înmormântări, sărbători naţionale şi religioase - preoţii maghiari din România au intrat în atenţia Serviciului Special de Informaţii (SSI) datorită propagandei revizioniste, naţionaliste şi acţiunilor antistatale pe care unii dintre ei le desfăşurau. În linii mari, preoţii maghiari din România, indiferent de confesiune, trebuiau să menţină speranţa enoriaşilor că şi restul Ardealului va intra, cât de curând, în componenţa Ungariei. Directivele privind această acţiune concertată veneau de la Budapesta către Legaţia ungară din Bucureşti, care le difuza prin Comunitatea Naţională a Maghiarilor din România (CNMR), în fruntea căruia se afla dr. Elemer Gyarfas. Încă de la începutul anului, mai exact pe 16 ianuarie 1941, reprezentanţa Ungariei în România a ordonat bisericilor maghiare "să dea dispoziţiuni membrilor clerului de a se supune, chiar în chestiuni de ordin bisericesc, ordinelor legaţiei şi ale Comunităţii Naţionale a Maghiarilor din România" (4). Două luni mai târziu, la 13 martie 1941, organele SSI au informat despre noi metode de informare a guvernului ungar referitor la ce se întâmplă în România. Una din acestea consta în traducerea legilor şi decretelor-legi, publicate în Monitorul Oficial, de către preoţii maghiari. Centrele unde se traduceau documentele oficiale au fost identificate(5) la Episcopia romano-catolică din Alba-Iulia, la Teiuş sub îndrumarea protopopului reformat Francisc Nagy şi la Turda, unde îşi avea sediul preotul unitarian Francisc Deneş.

Peste mai puţin de o săptămână, la 19 martie 1941, o notă SSI a semnalat că, pe data de 12 martie 1941, la sediul Episcopiei romano-catolice din Alba-Iulia, a avut loc o consfătuire. La ea au luat parte reprezentanţii celor trei culte maghiare din România: episcopul romano-catolic Aron Marton, protopopul reformat Francisc Nagy, protopopul unitarian dr. Toma Arkosy şi dr. Elemer Gyarfas, preşedintele CNMR. Discuţiile au cuprins două laturi - una publică, iar cealaltă confidenţială - în prima discutându-se drepturile pe care şcolile ungare din România ar trebui să le aibă, similare cu cele de care se bucură instituţiile româneşti din Ardealul cedat. Partea confidenţială a cuprins aceeaşi idee a ocupării întregului Ardeal ("la momentul oportun" (6) ), cel puţin până la linia Mureşului şi Târnavei, acţionarea "intens" (7) pentru a împiedica emigrarea ungurilor din România (depopularea fiind dăunătoare intereselor maghiare) şi atenta supraveghere ca numele cetăţenilor ungari să nu fie "denaturate" (8) de organele administrative româneşti.

Activitatea revizionistă a bisericilor maghiare din România a primit un nou impuls la sfârşitul lunii mai "prin noile directive date de Budapesta" (9). Concret, se dorea lărgirea ariei de difuzare a ideilor CNMR şi menţinerea unui spirit revanşard la minoritarii maghiari. Biserica reformată maghiară, cu sediul la Cluj, sub conducerea episcopului Laszlo Ravasz, a dispus ca în asociaţiile confesionale să activeze toate femeile şi fetele, în fruntea acestora fiind numită baroana Bornemisza. Biserica unitariană şi-a organizat propaganda prin Cercul Unitarian Religios, în timp ce catolicii au înfiinţat Asociaţia Populară Catolică, sub conducerea contesei Bethlen. Sărbătoarea Rusaliilor fiind aproape, conducătorii CNMR şi ai cultelor maghiare au fixat un program comun de acţiune propagandistică, completat cu o serie de predici în toată Transilvania, susţinute de "cei mai buni predicatori" (10). Un alt material al SSI, datat 20 iunie 1941, a pus în evidenţă curentele existente în cadrul CNMR. Linia cea mai dură - "protagoniştii agresivismului" (11) - era compusă în cea mai mare parte de preoţii maghiari. Ei erau "în majoritatea lor, partizanii unei lichidări pe calea armelor a problemei româno-maghiare" (12) şi, prin predicile pe care le susţineau, inoculaseră acest punct de vedere mai ales conaţionalilor din mediul rural.

Spre sfârşitul verii 1941, CNMR a cerut tuturor parohiilor, indiferent de confesiune, să întocmească tabele cu tineri maghiari care ar putea primi "misiuni de încredere" (13). În Arad tabelul cuprindea 22 de feţe bisericeşti, împărţiţi în 11 minoriţi, 7 romano-catolici (inclusiv un franciscan), 3 reformaţi şi un preot evanghelic. Preotul Iosif Fodor a întocmit tabelul cu tinerii din Timişoara în care se putea avea "încredere desăvârşită" (14) şi, printre aceştia, se numărau 9 călugări (5 piarişti, 3 salvatorieni şi unul misericordian) şi 4 preoţi (3 romano-catolici şi unul reformat).

CATOLICII

Cei mai mulţi dintre preoţii care desfăşurau o propagandă străină de cele bisericeşti aparţineau Bisericii romano-catolice. Rapoartele SSI atestă, încă din 17 ianuarie 1941(15), preocupările unor preoţi din judeţul Rădăuţi (Laszlo Untu din Dorneşti, Malik şi Boganovski din Maneuţi, Elekeş Deneş din Tebeni) de a exercita o propagandă în rândul populaţiei maghiare pentru a-i convinge să se repatrieze în Ungaria. În luna februarie călugăriţa Elisabeta Fall din Aiud a fost semnalată că a trimis o circulară, către toate organizaţiile feminine romano-catolice din Ardealul necedat, în care le îndemna "să menţină în rândurile populaţiei ungare credinţa în timpuri mai bune pentru cauza maghiară" (16).

Preotul Iosif Fodor din Timişoara era considerat "sufletul şi conducătorul asociaţiilor tinerilor maghiari" (17) din capitala Banatului. Profesor de religie, secretar general al Uniunii Populare Catolice, conducătorul Asociaţiei Tineretului Catolic, filiala Timişoara şi om de încredere al preşedintelui CNMR, preotul Fodor a înfiinţat şi organizat mişcarea ilegală "Rongyes Garda" (Garda zdrenţăroşilor) din judeţul Timiş. Aceasta era formată din nuclee sub conducerea unui şef care, el singur, ţinea contactul cu conducătorul. Conform aprecierilor SSI, Fodor era "un organizator şi agitator excelent şi extrem de activ" (18), care îşi propusese să cultive tineretul din Banat în scopul de a fi "gata de orice sacrificiu pentru ideea naţională ungară" (19). Din cauza radicalismului său - dorea introducerea limbii maghiare în toate bisericile din Banat, acţionând în acest sens prin congregaţia "Maria" şi asociaţia "Altarul" - a intrat în conflict cu minoritatea germană din zonă. La 5 octombrie 1941 a organizat o manifestaţie în Piaţa Unirii din Timişoara al cărei scop real a constat în solidaritatea cu marea adunare catolică de la Budapesta, unde s-a manifestat pentru refacerea imperiului Sfântului Ştefan şi pentru "misiunea istorică pe care catolicismul ungar ar avea-o în viitorul apropiat în Bazinul Dunărean" (20). Un alt purtător de sutană, protopopul Paul Hauler din Beiuş, şvab de origine, "manifestă un fanatic şovinism maghiar" (21) şi se afirma despre el că era implicat în afaceri ilicite cu devize.

O notă SSI din 26 mai 1941 a semnalat un număr de persoane "bănuite că fac parte din serviciul secret ungar din România" (22). Printre acestea se numărau şi 8 feţe bisericeşti: protopopul Daniel Olah din Teiuş şi preoţii Erno Bicfald din Vinţu de Jos, Aladar Vasvary din Braşov, Bela Kovacs din Bran, Janos Badila din Sibiu, Trifan Timot din Mediaş şi Jakob Bernady Gyurgy din Deva. Un alt preot, Mihail Kurt, etnic german dar care "acum se dă drept maghiar" (23), executa o puternică propagandă în zona judeţului Timiş-Torontal locuită de bulgarii de religie catolică, cunoscuţi sub denumirea de "paulceni".

Călugărul dr. Adalbert Casian din Sibiu se afla în evidenţele SSI încă de când conducea organizaţia franciscană din Gherla "unde activa iredentist şi şovinist ungur înfocat" (24). Deşi a încheiat un contract cu protopopul greco-catolic Pompei Onofrei, expulzat din Cluj de autorităţile maghiare, în scopul folosirii bisericii franciscane zilnic, un anumit timp, Casian îl stingherea prin toate mijloacele. Contractul iniţial a fost semnat pentru 5500 lei/an, dar Casian a cerut ulterior 2500 lei/lună, adică 30.000 lei/an, ceea ce reprezenta o sumă exorbitantă pentru enoriaşii greco-catolici. Mai mult, Onofrei trebuia să-şi ţină predicile între orele 17:30 - 18:00 în timpul săptămânii şi după ora 10:30 duminica şi de sărbători, dar nici acest orar nu era respectat, mai ales duminica, când călugării "intenţionat nu termină până la orele 10:30" (25), enoriaşii fiind obligaţi să aştepte "până la amiază" (26) începerea slujbei.

Eugen Pongracz, fost preot romano-catolic provenit din ordinul călugărilor minoriţi, a fost semnalat, în ultima zi a lunii iulie 1941, că a fost angajat la Consulatul maghiar din Arad. El era cunoscut din 1936, când Tribunalul Militar Arad l-a condamnat la 3 luni închisoare pentru "crimă de instigaţiune contra Siguranţei Statului" (27) deoarece în timpul slujbelor vorbea despre "pământul arădean care va deveni pe veci unguresc" (28). Aceeaşi idee - "acest pământ a fost şi va rămâne pe veci unguresc" (29) - o reitera şi în 1941, ultima manifestare de acest gen având loc la înmormântarea unui fruntaş maghiar din zonă, Ioan Szabloczky.

La mijlocul lunii august SSI l-a prezentat pe preotul Iosif Kleitsch din Orşova(30) ca fiind conducătorul propagandei revizioniste maghiare din zonă. Instrucţiunile şi schimbul de informaţii, cu centrele maghiare din Arad şi Timişoara, le efectua printr-un curier, croitorul Mihail Dudaş, fost comunist, devenit fruntaş al CNMR. Două săptămâni mai târziu, la 3 septembrie 1941, o altă notă adăuga despre Kleitsch că se află în fruntea organizaţiei Oastea lui Christos ("cunoscut cuib de iredentişti unguri" (31) ), dar intenţiona să preia şi conducerea asociaţiei corale Cacilien Verein, ce avea un caracter eminamente german. A refuzat să se supună circularei emise de episcopul dr. Augustin Pacha privind dizolvarea asociaţiilor religioase şi bisericeşti, fapt care producea tensiuni între conducerea Bisericii şi Grupul Etnic German din România.

Protopopul dr. Alajos Kaszony din Alba-Iulia era catalogat, la 25 august 1941, ca fiind "unul din cei mai înfocaţi iredentişti unguri" (32). El conducea Tribunalul Deceran de pe lângă Decera romano-catolică Alba -Iulia, era preşedinte al asociaţiilor Reuniunea Altarului, Corul Bisericesc romano-catolic şi Congregaţia Mariana, toate încadrate în Reuniunea Poporală a Romano-Catolicilor din România, dar considerate de SSI "instrumente camuflate de propagandă maghiară" (33).

În luna septembrie preotul Albert Heia din Ernut-Târnava Mică - "unul dintre cei mai înfocaţi iredentişti din ţara noastră" (34) - a primit din partea Episcopiei propunerea de a se muta la Braşov deoarece acolo "se simte mult lipsa elementelor de încredere şi capabile" (35), după cum au aflat agenţii SSI. Un alt protopop, Alexandru Sipoş din Turda, se afla în vizorul agenţilor SSI din cauză că este "un cunoscut şovinist ungur" (36) care conducea Reuniunea Poporală a Romano-Catolicilor din România, filiala Turda, organizaţie care desfăşura o "activitate iredentistă însemnată" (37). În localitatea Cugir-Hunedoara se afla preotul Ioan Tokos, care a intrat în atenţia agenţilor SSI după ce a început să facă investigaţii printre conaţionalii săi pentru a stabili ce atitudini vor adopta "când ungurii vor veni în Ardealul de Sud" (38).

Iosif Dani, preot în comuna Gheorghieni-Cluj, a fost trimis în judecata Curţii Marţiale a Corpului 7 Armată deoarece a fost prins de grăniceri pe când se întorcea fraudulos din Ungaria (18/19 decembrie 1941). În timpul anchetei s-a stabilit(39) că a trecut de mai multe ori graniţa ilegal, ultima oară pe 10/11 decembrie 1941, el ocupându-se cu traficul între ungurii din Ardealul cedat cu cei din zona rămasă României.

Antonie Laszlo, fost preot în Dorneşti-Rădăuţi, a fost numit la 15 iulie 1941 ajutor de preot în Văleni-Bacău, cu angajamentul că nu va face propagandă ostilă României. Călcându-şi cuvântul, el a desfăşurat acţiuni subversive(40) prin care a îndemnat ceangăii din zonă să treacă în Ungaria. Devenind suspect şi intrând în atenţia organelor de siguranţă, preotul Laszlo a trecut clandestin în Ungaria la sfârşitul lunii septembrie 1941, lăsând în locul lui, spre a conduce acţiunile revizioniste, pe Mihai Spătaru din Parincea-Bacău.

REFORMAŢII

În ultima zi a lunii ianuarie 1941 o notă SSI a semnalat că guvernul ungar şi-a însărcinat agenţii să strângă material documentar pentru a-l folosi la discreditarea României. Unul dintre aceşti agenţi a fost identificat în persoana preotului reformat Iosif Keresztes din Reşiţa, care a fost arestat la Alba-Iulia, unde venise în scop de propagandă şi colectare de materiale. El a fost trimis în judecata Parchetului Militar Sibiu sub acuzaţia de "propagandă dăunătoare siguranţei şi interesul Statului Român" (41). Superiorul său, protopopul reformat din Teiuş, dr. Francisc Nagy, unul din conducătorii Bisericii reformate din România, a fost dovedit că a trimis preoţilor din circumscripţia sa o pastorală în care îi sfătuia să lupte şi să propage enoriaşilor credinţa că "ceasul biruinţei depline se apropie" (42).

Un număr de 5 preoţi - Al. Buthi din Remetea, Gh. Makay din Uleacul de Beiş, B. Kocsmar din Suncuiuş, An. Juhasz din Finiş şi K. Szablyan din Tărăcaia - erau consideraţi, la 13 mai 1941, conducătorii propagandei iredentiste maghiare din judeţul Bihor. Despre Szablyan, o altă notă l-a calificat "înfocat iredentist" (43), motivul fiind acela că a menţinut un spirit de revanşă şi sentimentul de ură contra României. Nu s-a sfiit să afirme public că la Trianon a fost o "nedreptate" (44) dar că, într-o zi, "va învia şi dreptatea poporului maghiar" (45).

Propagandă defetistă a exercitat şi preotul Daniel Nagy din Rădeşti-Alba, el îndemnând populaţia să nu se supună autorităţilor(46), să nu plătească impozitele şi să nu-şi lucreze pământul deoarece armata va rechiziţiona surplusul de recoltă. Credinţa că întreg Ardealul va fi alipit Ungariei o propovăduia şi preotul reformat V. Iakob din Beiuş(47), care colabora în această acţiune cu vicarul romano-catolic Paul Hauler aflat, la rândul său, în strânse legături cu episcopul Aron Marton.

Comitetul Executiv al Eparhiei Reformate Maghiare din Ardealul necedat a luat în discuţie, în luna mai 1941, situaţia cultului în România. Pe de altă parte "modalitatea unei strânse colaborări între cele trei confesiuni maghiare din România" (48), idee lansată de episcopul romano-catolic Aron Marton, era luată foarte serios în discuţie şi a fost, în principiu, acceptată. Oricum, la data respectivă reformaţii dispuneau în România de 198 de parohii (cu un total de 177.448 suflete), 163 de preoţi, 60 de profesori, 145 de învăţători, două şcoli medii (cu 470 de elevi) şi 96 de şcoli primare în care învăţau 6079 de cursanţi.

Un personaj interesant, cu dese apariţii în notele SSI, este şi protopopul dr. Eugen Arkosy din comuna Turda Nouă, judeţul Turda. Prin activitatea depusă, el a fost inclus printre "protagoniştii agresivismului" (49), adică în susţinerea unei lichidări pe calea armelor a diferendului teritorial româno-ungar. În ziua de 10 mai 1941, acesta a ţinut un discurs la Turda, de faţă fiind şi oficialităţile locale, care a fost considerat jignitor la adresa României, fapt pentru care a fost trimis în judecată pentru delictul de "les-naţiune" (50). Pe 17 august 1941 Arkosy a fost interogat şi acuzat oficial pentru "ofensa Naţiunii" (51) dar, dovedind că nu are vocaţia martiriului, în noaptea de 25/26 august 1941 a trecut clandestin frontiera româno-ungară stabilindu-se la Cluj. Mai târziu, a motivat că nu a dorit să apară în faţa Tribunalului Militar deoarece era "convins că va fi condamnat, deşi nu se simte vinovat" (52). La Cluj a început o intensă campanie de defăimare a autorităţilor române, subiectul principal fiind acela că "elementul maghiar nu mai poate suporta nedreptăţile zilnice ce i se face" (53), de către autorităţile române. Fix peste o lună, la 22 octombrie 1941, informaţiile SSI au atestat(54) că Arkosy a fost însărcinat de guvernul maghiar cu controlul şi activitatea preoţilor şi învăţătorilor reformaţi din România, precum şi cu întocmirea unui program de propagandă pentru Ardealul necedat.

Un ordin al locţiitorului de episcop, protopopul Francisc Nagy, către protopopul Carol Farkaş din Sibiu a scos în evidenţă(55) şi o altă modalitate de propagandă. Ordinul îi cerea lui Farkaş să aibă grijă de deţinuţii reformaţi din închisoarea Aiud, pentru care s-a trimis de Episcopie suma de 40.000 lei, colectându-se de la enoriaşi bani şi obiecte utile. Strângerea acestor fonduri a fost încredinţată surorilor Deneş din Turda, cunoscute de SSI deoarece au ispăşit la Sibiu 4, respectiv 6 luni de închisoare pentru propagandă iredentă maghiară şi acţiune dăunătoare ordinei şi siguranţei statului român.

Dezinformarea era o altă formăm de acţiune subversivă, aceasta fiind practicată de preotul Martin Iaray din Făgăraş(56) care a lansat zvonuri despre intenţia guvernului român de a retrage drepturile cetăţeneşti minoritarilor maghiari, a luat declaraţii de la locuitorii nemulţumiţi pentru a le înainta Consulatului ungar din Braşov şi a întocmit un memoriu adresat Tribunalului Făgăraş, semnat de 100 de persoane, în care a arătat că drepturile cetăţeneşti ale maghiarilor din judeţ nu au fost respectate.

Ultimii trei preoţi reformaţi, vizaţi de SSI, au fost Gabor Ajtai, Bela Kanyady şi Iosi Soos. Ajtai, din Senteşul Nou-Timiş, exercita o "intensă propagandă revizionistă" (57) dar, în acelaşi timp, era apreciat ca "unul dintre cei mai culţi membri ai tineretului ungar din Banat" (58), cu o mare ascendenţă asupra enoriaşilor din regiune. Kanyady a funcţionat ca preot la Bucureşti, iar în martie 1941 a înaintat Legaţiei ungare predici prin care credincioşii erau chemaţi la lupta "de dezrobire a fraţilor şi de întregire a neamului" (59), pentru care a fost premiat cu suma de 10.000 lei. De asemenea, locuinţa lui, în urma supravegherilor efectuate, s-a dovedit a fi un punct de întâlnire al agenţilor maghiari din afara Bucureştiului care se ocupau cu spionajul şi propaganda în România. Iosif Soos, preot în comuna Budila-Braşov, a fost dovedit ca fiind unul din principalii agenţi de legătură dintre Ardealul cedat şi oficiul de informaţii ungar aflat la Braşov. La locuinţa lui existau arme aduse clandestin, costume naţionale maghiare şi se făceau pregătiri pentru ziua încorporării la Ungaria, considerată "foarte aproape" (60).

UNITARIENII

Deşi cel mai slab reprezentată - doar câteva nume - Biserica unitariană a avut, totuşi, membri care au desfăşurat o activitate revizionistă, alăturându-se fără rezerve celorlalte confesiuni maghiare din România.

Un raport din 4 iunie 1941 l-a definit drept "şovinist" (61) pe preotul unitarian Adalbert Vereş din Petroşani, conducătorul CNMR din localitate. Se specifica despre el faptul că s-a sustras vizitei Î.P.S. Mitropolitul Bălan în zonă, plecând la Arad ca să nu-l întâmpine şi a trimis ca reprezentant pe curatorul bisericii. A organizat "Uniunea Carpatică de Turism", prin care a urmărit efectuarea de excursii pentru a cunoaşte cât mai bine topografia zonei, fapt pentru care a fost arestat de Poliţia Petroşani şi trimis la Curtea Marţială din Sibiu, care, în urma anchetei, l-a acuzat de "activitate interzisă şi dăunătoare Statului" (62).

Protopopul Toma Arkosy din Moldovineşti-Turda se afla în evidenţele SSI drept unul dintre conducătorii iredentei maghiare din ţară, el activând şi în serviciul de informaţii al Legaţiei ungare de la Bucureşti. Pe lângă propaganda privind iminenţa ocupării Ardealului rămas României de către Ungaria, Arkosy a declarat la o consfătuire a cultului, ţinută la Turda, că "rolul şi misiunea preoţilor unitarieni se dublează, ei trebuind să lupte neîncetat pentru că numai aşa vor putea dirija masele ţărăneşti şi vor putea menţine tineretul în spiritul bisericii şi al naţionalismului maghiar" (63).

Un alt prelat, cu ocupaţii mult mai lumeşti, era Domokos Nagy din Roşia Montană, judeţul Alba, care conducea filiala locală a asociaţiei "David Ferenc" şi a înfiinţat gărzile de autoapărare maghiare din regiune. Pe lângă asta, Domokos Nagy(64), prin precupeţii de zarzavaturi, s-a implicat atât în traficul de aur, cât şi în transmiterea instrucţiunilor privind propaganda revizionistă către satele maghiare din regiune.

În comuna Pipea din judeţul Târnava Mică îşi desfăşura activitatea preotul Bela Kosma. La 9 octombrie 1941 i s-au întocmit acte de dare în judecată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Târnava Mică pentru că în locuinţa lui s-au găsit 10 scrisori adresate unor magnaţi din România şi Ungaria, 2000 pengo primiţi pentru activitatea desfăşurată în România şi, în timpul slujbelor de sărbători, nu amintea pe "Rege, Conducătorul Statului şi Membrii Guvernului deşi are această obligaţie" (65), ceea ce contravenea legilor în vigoare.



Încheiere

La sfârşitul anului 1941 propaganda revizionistă maghiară s-a menţinut la cote înalte, însă puterea de convingere a populaţiei minoritare îşi pierduse din intensitate. Cu toate acestea, Biserica reformată a tipărit la Colegiul Bethlen din Aiud instrucţiuni pentru educarea tineretului maghiar în spirit iredentist, în timp ce Uniunea Muncitorilor romano-catolici din Banat a iniţiat un program de educare a muncitorilor "în credinţa că, în curând, şi restul Ardealului va fi alipit la Ungaria" (66). Educaţia era destinată muncitorilor maghiari romano-catolici, indiferent de opţiunea lor politică, fiind acceptaţi şi socialişti, şi comunişti.

Sintezele SSI au reliefat propaganda depusă "cu mult zel" (67) de-alungul întregului an 1941 de reprezentanţii celor 3 culte maghiare din România. Preoţii romano-catolici au primit instrucţiunile "direct de la episcopul Marton Aron din Alba-Iulia", cei reformaţi "de la locţiitorul episcopal dr. Nagy Francisc, protopop de Teiuş", iar cei unitarieni "de la episcopul delegat dr. Arkosy Toma din Turda". Conform materialelor, purtătorii de sutană "au încercat să convingă enoriaşii că nimic nu va putea împiedica Ungaria să reia întreg Ardealul" (68), însă rezultatele nu se ridicau la nivelul propagandei desfăşurate. Motivele acestor eşecuri propagandistice şi revizioniste erau, în esenţă, două şi puteau fi rezumate astfel: 1) acţiunile promovate şi preconizate de agenţii revizionişti au rămas doar la stadiul de vorbe şi 2) populaţia maghiară nu mai dorea atât de mult instaurarea regimului de la Budapesta "din considerentul că posibilităţile de viaţă sunt mult mai bune în România" (69) (subl. ns.).

Note

1. Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare se va cita ANIC), fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri-Cabinetul Militar Ion Antonescu (în continuare se va cita PCM-CM), dosar 86/1941, f. 80.

2. Ibidem, f. 80.

3. Ibidem, f. 68.

4. ANIC, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei (în continuare se va cita IGJ), dosar 92/1941, f. 24.

5. ANIC, fond IGJ, dosar 93/1941, f. 37.

6. ANIC, fond IGJ, dosar 92/1941, f. 280.

7. Ibidem, f. 280.

8. Ibidem , f. 280.

9. ANIC, fond IGJ, dosar 94/1941, f. 220.

10. Ibidem, f. 222.

11. ANIC, fond IGJ, dosar 54/1941, f. 140.

12. Ibidem, f. 140.

13. ANIC, fond IGJ, dosar 56/1941, f. 279.

14. ANIC, fond IGJ, dosar 57/1941, f. 90.

15. ANIC, fond IGJ, dosar 92/1941, f. 26.

16. Ibidem, f. 166.

17. ANIC, fond PCM-CM, dosar 86/1941, f. 8.

18. ANIC, fond IGJ, dosar 93/1941, f. 153.

19. Ibidem, f. 153.

20. ANIC, fond PCM-CM, dosar 86/1941, f. 8.

21. Ibidem, f. 4.

22. ANIC, fond IGJ, dosar 94/1941, f. 210.

23. ANIC, fond IGJ, dosar 54/1941, f. 191.

24. ANIC, fond PCM-CM, dosar 86/1941, f. 21.

25. Ibidem, f. 21.

26. Ibidem, f. 21.

27. ANIC, fond IGJ, dosar 55/1941, f. 89.

28. Ibidem, f. 89.

29. Ibidem, f. 89.

30. Ibidem, f. 265.

31. ANIC, fond IGJ, dosar 56/1941, f. 191.

32. Ibidem, f. 36.

33. ANIC, fond PCM-CM, dosar 86/1941, f. 12.

34. ANIC, fond IGJ, dosar 56/1941, f. 36.

35. Ibidem, f. 36.

36. ANIC, fond IGJ, dosar 57/1941, f. 188.

37. ANIC, fond PCM-CM, dosar 86/1941, f. 11.

38. ANIC, fond IGJ, dosar 93/1941, f. 70.

39. ANIC, fond PCM-CM, dosar 86/1941, f. 5.

40. Ibidem, f. 7.

41. ANIC, fond IGJ, dosar 92/1941, f. 67.

42. Ibidem, f. 166.

43. ANIC, fond IGJ, dosar 93/1941, f. 206.

44. Ibidem, f. 205.

45. Ibidem, f. 206.

46. ANIC, fond IGJ, dosar 94/1941, f. 65.

47. Ibidem, f. 120.

48. Ibidem, f. 231.

49. ANIC, fond IGJ, dosar 54/1941, f. 140.

50. ANIC, fond PCM-CM, dosar 86/1941, f. 14.

51. ANIC, fond IGJ, dosar 56/1941, f. 127.

52. Ibidem, f. 142.

53. ANIC, fond PCM-CM, dosar 86/1941, f. 14.

54. ANIC, fond IGJ, dosar 57/1941, f. 211.

55. ANIC, fond IGJ, dosar 55/1941, f. 212.

56. ANIC, fond IGJ, dosar 72/1941, f. 258.

57. ANIC, fond IGJ, dosar 57/1941, f. 157.

58. Ibidem, f. 157.

59. ANIC, fond PCM-CM, dosar 86/1941, f. 13.

60. Ibidem, f. 15.

61. ANIC, fond IGJ, dosar 54/1941, f. 83.

62. Ibidem, f. 83.

63. Ibidem, f. 269.

64. ANIC, fond PCM-CM, dosar 86/1941, f. 19.

65. Ibidem, f. 16.

66. ANIC, fond PCM-CM, dosar 356/1941, f. 11.

67. Ibidem, f. 13.

68. ANIC, fond PCM-CM, dosar 351/1941, f. 13.

69. Ibidem, f. 3


 Martiri Romani din Transilvania back 
Martiri Romani din Transilvania

»Martiriul BisericiiMartiriul Bisericii
»Parohia Aita MareParohia Aita Mare


Martiri Romani din Transilvania

»Diktatul de la VienaDiktatul de la Viena
»Aparatul represiv horthystAparatul represiv horthyst
»Atrocităţi maghiareAtrocităţi maghiare
»Aita SeacăAita Seacă
»Câmpia TurziiCâmpia Turzii
»CiumirnaCiumirna
»CucerdeaCucerdea
»HâdaHâda
»HalmăjdHalmăjd
»HodoşHodoş
»HuedinHuedin
»IanculeştiiIanculeştii
»IpIp
»LăscudLăscud
»LuduşLuduş
»MoiseiMoisei
»Mureşenii de CâmpieMureşenii de Câmpie
»Prundu BârgăuluiPrundu Bârgăului
»SărmaşuSărmaşu
»TrăzneaTrăznea
»ZalăuZalău


Martiri Romani din Transilvania

»ZalăuCrime maghiare in Nordul Ardealului
»ZalăuPresa maghiara anti-Romania
»ZalăuFilme
»ZalăuDocumente, carti
»ZalăuImnul Eroilor



Home |  Filme |  Fotografii |  contact@martiriromani.com
GID-Romānia  | CivicNet-Piata Universitatii  | CivicMedia  | Victor Roncea  | Dan Tanasa  | Condeiul Ardelean
Muzee din Maramures  | Muzeul National al Refugiatilor  | Parohia Aita Mare  | Forumul Civic al Romānilor din Harghita si Covasna
Sindicatul C.T.F. Brasov 2007