Martiri Romani din Transilvania  
»HomeHome
»Martiriul Bisericii Ortodoxe Române din ArdealMartiriul Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal
»Masacre din 1917-1919Masacre din 1917-1919
»Teroarea horthystăTeroarea horthystă
»Decembrie 1989Decembrie 1989
»Târgu Mureş 1990Târgu Mureş 1990
»CriminaliCriminali
»Filme, documenteFilme, documente
»FotografiiFotografii


Martiri Romani din Transilvania


Martiri Romani din Transilvania


Martiri Romani din Transilvania


Martiri Romani din Transilvania


 Martiri Romani din Transilvania back 

Situaţia refugiaţilor transilvăneni din teritoriul cedat vremelnic Ungariei hortyste stabiliţi temporar în judeţele Neamţ şi Bacău
forumharghitacovasna.ro


Prof. Constantin Păduraru

(în "ANGVSTIA", nr. 11, Editura Angvstia, Sf. Gheorghe, 2007, p. 259-268)

Dictatul de la Viena din 30 august 1940, prin care Germania şi Italia împreuna cu Ungaria au impus României cedarea unei părţi însemnate a teritoriului românesc al Transilvaniei a avut consecinţe politice, economice, demografice şi sociale.

La foarte scurt timp de la impunerea dictatului arbitrar României, autorităţile maghiare hortyste au trecut la măsuri de forţă pentru îndepărtarea populaţiei româneşti din teritoriul cedat. Această populaţie, înspăimântată de autorităţile hortyste, batjocorită şi umilită s-a văzut nevoită să ia calea pribegiei peste munţi în România liberă şi neocupată şi să încerce să se stabilească pentru o vreme în anumite zone ale ţării. Drama românilor ajunşi în această situaţie este bine reflectată de documentele vremii din perioada 1940-1944. În condiţii dificile, cu foarte puţine bunuri asupra lor, numeroşi români au trecut munţii şi au găsit în Moldova solidaritatea umana şi cea a autorităţilor judeţene şi locale.



În judeţul Neamţ, acestea s-au mobilizat şi au aplicat reglementările legale privitoare la identificarea unor spaţii de locuit pentru cei cu familii, a unor eventuale locuri de munca vacante în conformitate cu pregătirea profesională a refugiaţilor, a unor şcoli în care copiii acestor oameni să poată învăţa. La Prefectura judeţului Neamţ s-au concentrat majoritatea datelor, informaţiilor privitoare la venirea refugiaţilor, repartizarea lor pentru a locui în diferite locuri şi în unele cazuri de regulă motivate, deplasarea acestora în alte localităţi din judeţe diferite.

Registrul opis alfabetic al refugiaţilor transilvăneni conţine un număr de persoane impresionant, de nume de persoane unele venite cu familiile, altele singure în Piatra Neamţ şi care într-o primă etapă au fost luate în evidenţă de către autorităţi.

Numărul total al acestora a fost de 3.406 persoane, cifra pe care am stabilit-o în urma propriilor noastre cercetări. Judeţul Neamţ s-a dovedit a fi un ţinut primitor pentru aceşti oameni constrânşi de împrejurări să vină în această parte de ţară. Registrul opis alfabetic al refugiaţilor transilvăneni conţine date complete pentru cei care au făcut obiectul luării lor în evidenţă, în sensul că el reprezintă oglindirea situaţiei acelor oameni în perioada 1940-1944.

El conţine o serie de date care conturează cu precizie traseul parcurs de refugiaţi până la stabilirea temporară în judeţul Neamţ.

În prima rubrică de după numărul curent, s-a consemnat data când s-a refugiat persoana în cauză, singură sau însoţită de alţi membri ai familiei. Vom analiza câteva exemple ale unor refugiaţi stabiliţi în judeţul Neamţ. Familia Crăciun Gh. Ioan împreună cu soţia Ileana şi cei 11 copii ai lor, au fost înregistraţi la data de 5 decembrie 1940 ca refugiaţi din comuna Ghimeş-Făget, judeţul Ciuc. Aceşti oameni s-au stabilit în comuna Tarcău, judeţul Neamţ. Refugiaţii primeau un carnet după care erau luaţi în evidenta. Registrul opis al refugiaţilor transilvăneni ne oferă o multitudine de date referitoare la nivelul de pregătire şcolară, funcţia pe care o ocupau înainte de a părăsi localitatea de domiciliu precum şi postul pe care au fost încadraţi în judeţul Neamţ. Spre exemplu un licenţiat în drept refugiat din comuna Crasna, judeţul Sălaj şi care îndeplinea funcţia de preot, s-a stabilit în localitatea Buhuşi. În rubrica dedicată localităţii din care s-au refugiat se menţionează şi judeţul din care a venit.

Astfel foarte mulţi dintre refugiaţi proveneau din judeţele Ciuc, (Tulgheş, Bicazul Ardelean) Mureş (Teaca, Topliţa, Borsec, Corbu, Bilbor, Sărmaş) Sălaj (Zalău, Oarba de Sus), Bistriţa-Năsăud (Dumitriţa Mică). În judeţul Neamţ în afara oraşului de reşedinţă al acestuia, respectiv Piatra-Neamţ refugiaţii s-au stabilit în mai multe comune, ca: Galu, Călugăreni, Taşca, Bistricioara, Pângăraţi, Bicaz, Vaduri, Ceahlău, Slobozia, Tarcău, Podoleni, Broşteni, Buhalniţa, Roznov, Buhuşi, Gârcina, Bălţăteşti, Ghigoeşti.

Locuitorii din zona ocupata în Transilvania de administraţia maghiară hortystă şi-au părăsit propriile gospodării din cauza măsurilor dure adoptate de ocupanţi. Nici un om, fie el singur sau cu familie nu-şi părăseşte din proprie voinţă casa, bunurile pe care le deţine într-o localitate şi se deplasează în altă parte de ţară decât în condiţii impuse de autorităţile de ocupaţie. Aceşti oameni au trăit o adevărată drama în acea perioadă de timp deoarece împotriva voinţei lor au fost obligaţi să-şi salveze vieţile trecând munţii din Transilvania în Moldova. Tragismul acelor vremuri este ilustrat cu pregnanta de declaraţiile de avere date de refugiaţi.

Aceştia menţionau bunurile pe care le părăsiseră; ele erau de regulă case, acareturi, terenuri arabile, fâneţe.

Astfel refugiatul Gheorghe Tifea(1) născut în anul 1904, de profesie agent fiscal, refugiat din comuna Bilbor, judeţul Mureş, la 19 septembrie 1940 prin punctul de frontieră Neagra-Broşteni se stabilise în comuna Cracăoani, judeţul Neamţ.

El venise cu soţia sa Ana şi cu cei 3 copii ai lor, un băiat şi doua fete. În Bilbor lăsaseră 3 case a căror valoare fusese estimata la 285.000 lei, precum şi alte terenuri în valoare de 89.000 lei. Deţinea şi o suprafaţă de 4,5 ha de teren arabil şi fâneţe evaluate la 135.000 lei.

Totalul bunurilor părăsite era estimat la 509.000 lei. Alături de aceste bunuri, a adăugat unelte agricole, obiecte casnice, mobilier.

Declaraţia de avere a refugiatului se baza pe documente(2) din care vom menţiona două decizii de la secţia cărţilor funciare, precum şi două contracte de închiriere a unei case.

Declaraţia a fost completată la 19 martie 1941 în faţa reprezentantului prefecturii judeţului Neamţ. O altă situaţie a fost aceea a familiilor care în momentul în care Dictatul de la Viena a impus părăsirea unei părţi din teritoriul românesc, acestea deţineau proprietăţi în zona respectivă, dar ele îşi aveau domiciliul în teritoriul românesc neocupat. Spre exemplu, şeful staţiei C.F.R. Buhuşi, localitate aflată atunci în judeţul Neamţ, a dat o declaraţie privind averea pe care o avea la Borsec şi Tuşnad.

El, în fapt, se conforma unui ordin al ministrului de interne prin care "toţi refugiaţii din teritoriile ocupate sa depună declaraţiile de avere mobilă şi nemobilă rămasă la locul refugiului" (3). Acesta împreună cu soţia sa deţineau în proprietate în teritoriul ocupat anumite bunuri şi ele fuseseră dobândite prin vânzare-cumpărare înainte de septembrie 1940, când acesta lucra în gara Ciceu, judeţul Ciuc.

Vasile Dumitru, şeful staţiei C.F.R. Buhuşi a dat declaraţia respectivă în speranţa obţinerii unor eventuale despăgubiri. Parcurgând documentele anexate la declaraţie se poate constata că un urmaş al proprietarului şi-ar putea reconstitui cu uşurinţă proprietatea. Era vorba de trei terenuri de casă, unul aflat în Tuşnad şi două în Borsec.

Declaraţia învăţătorului Munteanu Gheorghe plecat din comuna Eremitul, judeţul Mureş, trecut la 5 septembrie 1940 prin punctul de frontiera Războieni-Cluj şi stabilit în comuna Ştefan cel Mare, sat Serbeşti împreuna cu soţia sa şi fiul, conţine date privind bunurile rămase la domiciliu.

Declaraţia a fost înregistrată la 18 septembrie 1941. Un alt învăţător, Popescu Ioan I. C. refugiat din comuna Tulgheş (Putna Mare) prin punctul de frontiera Prisecani la 8 septembrie 1940 s-a stabilit în comuna Tarcău, judeţul Neamţ. Era însoţit de soţia sa şi de cei doi copii ai săi, fiu şi fiică. El afirma că a lăsat averea sa în localitatea Corbu, judeţul Mureş(4). Aceasta se compunea dintr-o casă, teren arabil şi fâneţe în suprafaţă de 5 iugăre.

Declaraţia sa de la punctul 8 ni s-a părut foarte interesantă. În esenţă afirma că pentru pământ şi casă deţine act de vânzare-cumpărare, în vreme ce pentru celelalte bunuri nu deţinea documente deoarece "au fost furate de secui" (5).

Refugiatul Nicoale Anton din Sighetul Marmaţiei, judeţul Maramureş s-a refugiat în noaptea de 2 spre 3 septembrie 1940 prin punctul de frontieră Halmeu în Piatra-Neamţ împreună cu soţia sa Maria şi cei doi copii ai lor(6). Foarte interesant s-a dovedit a fi în completarea inventarului bunurilor rămase în Sighet, precizările făcute de către domnul Nicolae Anton: "Aceste lucruri (bunuri casnice) nu le-am putut lua pentru următorul fapt. Armata română s-a retras din Sighet în dimineaţa zile de 2 septembrie 1940. Soţia mea a apucat să transmită un trasport la gară.

După plecarea armatei române, ungurii civili s-au înarmat cu armele care erau depozitate pentru premilitari şi paza teritoriului, ocupând imediat toate cazărmile şi Vila Grodel unde fusese şi birourile Companiei a-II-a Grăniceri Pază. Aceşti unguri au întrebat pe soţia mea că unde sunt eu. Soţia le-a răspuns că sunt concentrat la Vişeul de Sus unde chiar eram de fapt. Atunci i-au sechestrat lucrurile din prezentul inventar luându-i şi cheia de la locuinţă, spunându-i ca îi va elibera lucrurile dacă mă voi prezenta eu sa le ridic. Soţia a venit la gară şi a aşteptat trenul care sosea în Sighet la ora 11 de la Vişeul de Sus şi cu care tren o anunţasem că vin la Sighet ca să-i evacuez, aducându-mi la cunoştinţă cele petrecute. Auzind că am fost căutat acasă de către unguri ştiam ce mă aşteaptă şi deoarece m-am ascuns la domnul Timofte magazionerul gării Sighet, unde am stat până la 1 noaptea când m-am urcat în vagon din mersul trenului plecând către Piatra-Neamţ." (7)

Din declaraţie rezultă foarte clar faptul că cetăţenii români din zona ocupată de administraţia maghiară se simţeau ameninţaţi de aceasta, erau pur şi simplu îngroziţi de faptul că autorităţile române cât şi armata s-au retras atât de repede. Sentimentul de insecuritate este unul omenesc şi ţine de fiecare om, de felul în care a trăit într-un loc, de apartenenţa lui la poporul din care face parte şi de certitudinea că demnitatea lui nu va fi batjocorită, umilită.

Din Sighetul Marmaţiei s-au mai refugiat şi alţi cetăţeni cum ar fi Ana Repca în Târgul-Neamţ, strada Ştefan cel Mare.

Un alt refugiat din Josenii Bărăganului, judeţul Năsăud, Dănilă Moldovan şi stabilit în comuna Vânători, Mânăstirea Neamţ declara că a venit "înainte de cedarea teritoriului". (8)

Declaraţia refugiatului Gheorghe Zait din Tulgheş, judeţul Ciuc şi stabilit în comuna Hangu, judeţul Neamţ este edificatoare asupra modului în care acesta a părăsit domiciliul împreună cu soţia sa şi cei trei copii: "Fiind expulzat forţat nu le-am putut lua şi salva" (9) (actele de proprietate).

Toate acestea sunt exemple ale unui mod de a trăi într-un regim de teroare fizică şi psihică exercitată de o autoritate a statului hortyst. Aceşti oameni au găsit în ei puterea să depăşească situaţia limită în care au fost puşi şi au găsit soluţia salvatoare pentru ei părăsind teritoriul propriu ocupat şi stabilindu-se în zona liberă a ţării.

Autorităţile ţării au fost preocupate de ajutorarea materială şi bănească a refugiaţilor de toate categoriile, au acordat burse şi ajutoare elevilor şi studenţilor refugiaţi, i-au repartizat pe aceştia în diferite locuri de munca. Aceste măsuri au fost de natură să compenseze drama pe care o trăiau aceşti oameni siliţi să-şi părăsească casele, bunurile proprii şi să ia calea pribegiei.

Judeţul Neamţ nu a fost doar zona în care refugiaţii s-au stabilit temporar, ci şi teritoriul pe care l-au putut traversa şi de unde s-au îndreptat către alte judeţe în ale căror localităţi s-au putut stabili.

Astfel refugiaţii din judeţul Mureş, respectiv localităţile Topliţa şi Lunca Bradului au fost înregistrate la prefectura judeţului Neamţ, dar s-au stabilit la Bacău, sau la Sighişoara judeţul Târnava Mare. Alţi refugiaţi din localitatea Subcetate judeţul Mureş sau din Tulgheş, judeţul Ciuc s-au stabilit la Timişoara, judeţul Timiş sau la Iaşi, alţii veniţi din localităţi mureşene Corbu, Subcetate s-au stabilit la Braşov şi Oradea, unii veniţi din Borsec s-au stabilit la Gura Humorului, judeţul Câmpulung.

Unii refugiaţii din Bicazul Ardelean, judeţul Ciuc s-au stabilit la Brăila. Exemplele date pot continua cu alţi refugiaţi care au trecut prin Neamţ, au fost înregistraţi şi şi-au continuat drumul către alte localităţi în care s-au stabilit şi au rămas o vreme. Important a fost faptul ca autorităţile s-au implicat îndeajuns de mult în ajutorarea refugiaţilor, în crearea unui climat al speranţei al acestor oameni greu încercaţi de soartă.

La sfârşitul războiului unii dintre ei s-au întors în localităţile de unde au plecat, alţii au rămas în judeţul Neamţ permanent, familiile lor trăind până în zilele noastre.

Motivele au fost legate de situaţia lor profesională, familială şi chiar şi de frumuseţea naturală a acestor locuri din judeţul Neamţ.

Trăind în condiţii de război alături de fraţii lor din zona neocupată au simţit solidaritatea omenească care i-a ajutat să treacă mai uşor peste încercarea la care au fost supuşi.

În general deplasările populaţiei în condiţii de ocupaţie în alt teritoriu, creează consecinţe şi în plan psihic pe care unii oameni nu le pot depaşi, alţii reuşesc mai uşor să treacă peste ele. Acest lucru se vede şi în declaraţiile lor care exprima sentimentele pe care le încercau în momentele în care au înţeles că ei numai aveau viitor în zona de ocupaţie, o altă soluţie decât cea a plecării de la casele lor şi stabilirii în zone în care demnitatea le era respectată şi puteau să trăiască cât de cât mulţumitor.

Documentele scot în evidenţă această situaţie, a acelor cetăţeni ai statului român care la 30 august 1949, la Viena, i-a abandonat şi i-a obligat să adopte măsuri proprii de salvare a propriilor vieţi.

Situaţia refugiaţilor din zona ocupată de Ungaria hortystă în Transilvania este aceeaşi şi pentru cei stabiliţi în judeţul Bacău.

Astfel numitul Ciurea Ioan refugiat din comuna Poiana Sărată, judeţul Trei Scaune în comuna Oituz, judeţul Bacău, solicita sprijin prefectului de Bacău. Acesta era student la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi urma sa-şi susţină teza de licenţă. Neavând banii necesari deplasării la facultate a solicitat sprijin prin acordarea unei foi de drum pentru a se putea ajunge la destinaţie.(10)

Acest lucru a fost îndeplinit în sensul că documentul respectiv i-a fost acordat celui în cauză. Alţi refugiaţi din zona ocupată, cum a fost Crăciun Maria venita de la Oradea a solicitat prefectului de la Bacău, autorizaţie de călătorie pe calea ferată pe traseul Bacău-Turda unde "mă voi stabili definitiv". (11)

În luna septembrie 1940 Prefectura judeţului Bacău era informată de Prefectura plasei Muntele asupra numărului refugiaţilor care cuprindeau intelectuali, muncitori, femei, copii.

Cedarea unei părţi din teritoriul Transilvănean către Ungaria hortystă a avut şi altfel de consecinţe. Astfel conducerea societăţii "Letea" producătoare de hârtie, solicita prefectului de Bacău pentru un număr de trei persoane autorizaţia de deplasare în zona Tulgheş.

Acolo existau terenuri de pe care se exploata lemn şi autorităţile de ocupaţie impuseseră plata unor impozite suplimentare pentru cei care urmau să participe la licitaţie.

Un grup de refugiaţi veniţi din comuna Poiana Sărata, judeţul Trei Scaune, în perioada 13-17 octombrie 1940 şi stabiliţi în comunele Harja, Oituz, Bogdăneşti şi Oneşti din judeţul Bacău, "împinşi de neagra mizerie în care se zbăteau pe aceasta vale a Oituzului din cauza lipsei pâinei celei de toate zilele, îndrăznim cu lacrimi în ochi să vă rugăm de a binevoi să ne mai ajutaţi cu alimente acum în plină iarnă, cu făina de porumb şi de grâu ca să ne putem trece de ceea ce a început să ne urmărească, foamea". (12)

Aceşti oameni în plină iarnă a anului 1941 se confruntau împreună cu familiile lor cu lipsa alimentelor şi a altor bunuri deoarece agoniseala lor din anul anterior 1940 rămăsese în zona ocupată. În durerea lor manifestată faţă de prefectul judeţului Bacău ei arătau acestuia "Căci ăştia au fost martor seculari al expulzării noastre şi aţi văzut că nimic din alimente nu aveam voie sa luăm cu noi. Şi aţi putut probabil constata bucuria niciunui dintre noi, dacă putea să înşele vigilenţa santinelelor de control ungureşti şi să treacă vreo traistă de făina , sau a câtorva care au avut norocul să-şi treacă cu voie sau fără de voie, boii sau caii". Era evidentă starea de profundă deznădejde a acestor oameni care avuseseră parte de o soartă atât de nedreaptă. La 19 februarie 1941 din Oituz-Bacău solicitau alimente pentru familiile lor obligate să se stabilească în zonă neocupată, sperând să iasă cu bine din iarnă şi să poată munci când vremea le-ar fi îngăduit acest lucru pentru a-şi câştiga existenţa lor şi a celor cu care se aflau în refugiu.

Deosebit de importantă mi s-a părut a fi declaraţia lui Pavel Şerban, fost primar al comunei Poiana Sărata, refugiat, care se stabilise în Târgul Ocna, judeţul Bacău. În continuare redăm o parte din conţinutul acesteia: "În urma verdictului de la Viena mă aflam împreună cu soţia mea, Eufrosina Şerban în comuna Poiana Sărata, de unde am şi fost expulzaţi; in momentul expulzării aveam calitatea de primar al comunei. În această calitate, pe baza principiului naţionalităţilor am sfătuit populaţia să nu-şi părăsească domiciliile şi averea lor, fiind asiguraţi de autorităţile maghiare prin proclamaţia dată că nu li se va întâmpla nimic.

În ziua de 13 septembrie 1940, comuna a fost ocupată de trupele maghiare, autorităţile având grijă de a fixa domiciliul forţat şi a mă ţine la dispoziţia lor, numindu-mă ca ajutor de primar. Încă din primele zile populaţia maghiară împreună cu preoţii lor au ţinut întruniri în care aduceau diferite învinovăţiri închipuite populaţiei româneşti având totodată încurajarea autorităţilor militare". (13)

Din primele afirmaţii ale fostului primar român din comuna Poiana Sărata, judeţul Trei Scaune, rezultă intenţiile autorităţilor de ocupaţie de a-i alunga pe românii din localitatea respectivă, operand în diferite moduri aşa după cum rezultă din conţinutul declaraţiei respective: "În urma acestor învinuiri, localnicii unguri au prins şi schinjiuit pe următorii localnici, ajutaţi fiind de autorităţile militare maghiare: Ioan Ciobanu, Nicolae Ciobanu, Ioan Vlej pe care i-au bătut în modul cel mai barbar. În timp ce alţi locuitori jefuiau în voie casele acestor locuitori.

Teroarea a mers din ce mai înăsprită până în ziua de 25 septembrie 1940, când am înţeles că adevăratul lor scop a fost ca nici un picior de român să numai rămână în comuna Poiana Sărata.

"La această situaţie am dat de ştire la câţiva locuitori, cărora însă nu le venea crede, aşa că totul a rămas la voia întâmplării, ce va vrea D-zeu să facă cu noi.

La data de 15 octombrie 1940, au venit autorităţile cu propunerea ca toate familiile bărbaţilor ce erau trecuţi în Regat înainte de ocupare să fie expulzate chemând toate femeile la primărie şi forţându-le să dea declaraţii de renunţare la cetăţenia maghiară şi imediat după aceasta au fost aruncate peste graniţă cu cât au putut lua după ei. Până la graniţă au fost petrecute de mine.

Apoi la graniţă am stat de vorba cu dl vameş căruia i-am spus situaţia în care ne aflam noi. L-am rugat să nu mai primească lumea goală, fără îmbrăcăminte. Atunci s-a întâmplat un conflict intre vameş şi Comandantul militar ungur, la care incident am asistat şi eu, stăruind şi eu pe lângă comandantul militar că deşi au ordin să ne expulzeze să nu ne arunce aşa goi, ci să lase lumea să-şi mai ia câte ceva din ale gospodăriei. Autorităţile maghiare însă nu prea au ţinut de seama aceste rugăminţi ale populaţiei.

În aceeaşi zi s-a prezentat la primăria comunei Poiana Sărată un colonel ungur, comandantul garnizoanei deplasată la Târgu Secuiesc căruia i-au ieşit înainte femei între care se găseau Sofia Ion V. Drăgoiu şi Teofilia Gh. Toaca care s-au plâns acestuia că fiind gravide, parte din femeile din sat care aşteptau momentul naşterii, nu puteau părăsi casa la ordinul primit de la sublocotenentul Molnar deşi li s-a promis că vor fi lăsate şi au fost compătimite, totuşi seara pe la orele 10 au fost expulzate împreună cu alţi 60-70 de bărbaţi pe care i-au adunat cu armata de prin gospodăriile lor.

A doua zi dimineaţa, după expulzarea populaţiei în masă fiind reţinut ca autoritate comunală am fost chemat pentru a lua parte la comisia de expulzare şi trimis prin sat pentru a vedea dacă se mai găseşte ceva locuitori români care încă nu fuseseră expulzaţi. În loc de a mă reîntoarce şi a da declaraţia cum că toţi românii au plecat de buna voie, am crezut util decât să semnez o declaraţie mincinoasă să trec peste graniţă lucru pe care l-am şi făcut." (14)

Declaraţia era data la data de 7 ianuarie 1941. Primarul din comuna Poiana Sărată în declaraţia sa arăta situaţia locuitorilor din comuna respectivă, menţionând acele aspecte de natură umană care l-au marcat şi i-au provocat o revoltă sufleteasca împotriva nedreptăţilor şi abuzurilor la care au fost supuşi acei oameni. În acelaşi timp se desprinde şi ideea că niciodată în calitate de reprezentant al autorităţilor statului român nu ar fi semnat un document fals care să consfinţească expulzarea românilor din teritoriul propriu existând acordul lor.

În declaraţia sa funcţionara Ranc Anghelina de la Oficiul de Asigurări Sociale Târgu Ocna refugiată din Cluj, arăta ca "am părăsit oraşul sus amintit în ziua de 8 septembrie 1940, adică în timpul evacuării şi am trecut prin următoarele puncte: Someşeni, Apahida, Câmpia Turzii, Aiud, Teiuş, Blaj, Copşa Mică, Sibiu, Râmnicu Vâlcea, Piteşti, Bucureşti, Ploieşti, Buzău, Râmnicu Sărat, Focşani, Mărăşeşti, Adjud, Târgu Ocna. Am părăsit Clujul de buna voie împreună cu mama mea, tatăl meu rămânând să vie ulterior, dar n-a putut sosi nici până acum deoarece boala de inima de care suferea s-a agravat şi ne scrie că medicii i-au interzis să călătorească.

Noi am călătorit cu un vagon deschis toată ţara pe la miazăzi, ziua ne ardea soarele, iar noaptea zgribuleam de frig. Aş fi totuşi în stare să mai fac o călătorie în aceleaşi condiţii detestabile, numai ca să ştiu că vom ajunge de unde am plecat".(15)

Apreciem că această declaraţie exprimă credinţa şi speranţa că nedreptatea de la Viena va fi anulată prin revenirea la ţară a teritoriului atribuit în mod barbar Ungariei hortyste.

Refugiatul Bârsan Ioan din comuna Mihăileni, sat Livezi, judeţul Ciuc, 34 ani şi stabilit în localitatea Comăneşti a dat o declaraţie la postul de jandarmi din localitate în care a arătat motivele gestului sau din 18 martie 1942.

Iată un fragment din aceasta: "De când suntem sub stăpânirea maghiară, toţi românii suntem foarte asupriţi şi rău trataţi atât de unguri cât şi de autorităţile ungureşti". (16)

El a arătat că locuitorii din comuna sa au cerut autorităţilor maghiare să permită studiul în şcoală şi în limba româna de doua ori pe săptămână pentru copii români. Răspunsul acestora a fost unul foarte dur: "Ungurii au început să strângă în timpul nopţii pe românii ce au vrut ca la şcoală să înveţe copilaşii noştri cel puţin de doua ori pe săptămână limba noastră românească. Toţi cei care au făcut această legitimă cerere au fost ridicaţi de jandarmii unguri şi trimişi fără să ştie unde i-au deportat.

Numărul românilor deportat este de 22. În continuarea declaraţiei sale refugiatul Bârsan Ioan afirma următoarele: "Ungurii spun că noi nu vom mai stăpâni niciodată frumoasa noastră ţară a Ardealului". "La autorităţi steagul ungur este arborat numa la jumătatea prajinei, drept simbol că nu este tot Ardealul al lor; ei spun că, când îl vor avea tot pentru care se pregătesc vor arborea drapelul lor în vârful prajinei".

Sunt acestea mărturii al unui om greu încercat în propria-i localitate de domiciliu de vicisitudinile unui regim de ocupaţie străin, capabil să realizeze o purificare etnică grosolană la jumătatea secolului XX, atunci când continentul european se afla sub dominaţia totală a Germaniei naziste şi a U.R.S.S.

Oameni din diferite localităţi din zona căzută sub ocupaţia maghiaro-hortystă au trecut frontiera impusă de dictat şi cu mare teamă au reuşit pe cărări de munte să ajungă în judeţul Bacău.

Astfel Sava Dionisc de 29 de ani din comuna Ghimeş-Făget, judeţul Ciuc a trecut frontiera dintre Ungaria şi România la 17 august 1942 fără sa fie prins de grănicerii unguri.

După mai multe aventuri el a ajuns la Comăneşti, unde printre altele i-a spus şefului postului de jandarmi că "Din Ungaria am trecut pentru că nu se mai putea suporta lipsa de hrană şi eram persecutaţi de unguri pe motiv că noi suntem români". (17)

În judeţul Bacău s-a constatat că s-au refugiat cetăţeni români cu precădere din judeţul Ciuc, Trei Scaune. Astfel în comuna Hârja s-au stabilit un număr de 37 de persoane.(18) Din această cifră, una s-a refugiat în comuna Hârja la data de 10 septembrie 1940 şi era un bărbat de 51 de ani, căsătorit pe nume Teodor Neculai cu domiciliul în comuna Poiana Sărată, judeţul Trei Scaune.

Se menţionează că era născut în localitatea respectiva şi că lucra la Servicul de Drumuri. Ceilalţi 36 de refugiaţi în comuna Hârja judeţul Bacău au venit la data de 15 octombrie 1940 şi aveau diferite vârste cuprinse între 30 şi 80 de ani.

În general erau oameni cu ocupaţii specifice de muncitori, croitori, tâmplari, moaşă comunală, învăţători, funcţionari. Unii erau căsătoriţi, unele femei erau văduve, o persoana era divorţată.

Caracteristica comună a acestor oameni era aceeaşi că erau cetăţeni români care trăiau în comuna Poiana Sărată şi autorităţile de ocupaţie au trecut fără nici o ezitare la expulzarea acestora, urmărind prin aceasta să lovească în fibra fiinţei naţionale româneşti.

În comuna Dofteana din judeţul Bacău s-au refugiat 12 persoane din comuna Poiana Sărată şi una din comuna Breţcu, judeţul Trei Scaune. Vârstele acestora variază între 4 ani şi 80 de ani. Ele s-au refugiat la 8 septembrie 1940 în număr de 5, iar celelalte 8 au făcut acest lucru la 28 octombrie 1940.

În comuna Căiuţi judeţul Bacău s-au refugiat un număr de 18 persoane, toate din comuna Poiana Sărată, judeţul Trei Scaune. Limitele vârstelor acestora se întindeau între 5 ani şi 46 de ani.

Situaţia respectivă era întocmită de primăria comunei Căiuţi la data de 27 iulie 1942. Primăria comunei Oituz întocmea la 28 iulie 1942 tabloul refugiaţilor din teritoriul cedat din Ardeal care domiciliau pe teritoriul ei. Pe mai multe pagini se regăsesc date privind situaţia acestora.

Erau oameni refugiaţi dintr-o comună învecinată Oituzului, respectiv Poiana Sărată aflata atunci în componenţa administrativă a judeţului Trei Scaune. Ei au venit în Oituz în perioada 12-14 septembrie 1940, încercând să se salveze pe ei înşişi, pe cei apropiaţi lor din faţa ocupantului hortyst. Numărul refugiaţilor a fost de 140 de persoane care în scurt timp au putut trece şi s-au stabilit în comuna Oituz rămasă dincolo de zona de ocupaţie.(19) Registrul alfabetic al refugiaţilor ardeleni în judeţul Bacău cuprinde următoarele rubrici: numărul curent, numele şi prenumele capului de familie, numărul membrilor familiei şi calitatea, data naşterii (anul, luna, ziua), localitatea naşterii (localitate, judeţ), localitatea de unde a plecat (inclusiv judeţ), profesia, studii, motivul plecării, averea părăsită, suferinţele îndurerate, suferinţele celor rămaşi, dacă a făcut însămânţări, câte iugăre de pământ şi ce bunuri i s-au confiscat de către autorităţile maghiare. Registrul respectiv mai conţinea locul unde s-au stabilit (inclusiv judeţul, localitatea în care ar vrea să se stabilească, documentele care au stat la baza înscrierii ca refugiat, ajutoarele primite până la data completării registrului respectiv (bani, hrană, îmbrăcăminte), autoritatea de la care a primit ajutorul, data refugiului.

Aceste elemente ne redau o imagine asupra greutăţii situaţiei acestor oameni care nu au mai suportat greutăţile permanente de natură verbală ale autorităţilor de ocupaţie maghiaro-hortyste, vexaţiunile de toate felurile care nu urmăreau decât să-i făca pe români să-şi părăsească localităţile de domiciliu, să-şi caute în alte părţi ale României salvarea propriilor lor vieţi şi ale familiilor lor.

Acestor oameni nu li s-au oferit alte şanse de a rămâne în localităţile în care trăiau, întrucât prin ceea ce se întâmpla în fiecare zi în regimul de ocupaţie nedrept şi dictatorial impus din afară se făceau eforturi extraordinare pentru a duce la îndeplinire planul de purificare etnică, de eliminare a elementului românesc şi de a impune o situaţie nouă profund nedreaptă pentru populaţia majoritară românească.

Această stare a durat câţiva ani şi refugiaţii au fost oamenii care au aşteptat întotdeauna cu sufletul la gură sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Exista şi teama că la sfârşitul conflictului ei nu se vor mai putea întoarce acasă.

Din fericire în toamna anului 1944 şi începutul anului 1945 acest lucru a putut deveni o realitate.







Situaţia refugiaţilor transilvăneni în judeţul Neamţ, după Registrul Opis alfabetic al acestora pentru perioada 1940-1943 înregistraţi la Prefectura judeţului Neamţ (20)



Nr.

crt.


Litera de alfabet


Numărul Total al refugiaţilor


Observaţii

1


2


3


4

1


A


73 persoane




2


B


364+246=610




3


C


651+201=852




4


D


150




5


F


51




6


G


106




7


H


121




8


I


36




9


L


96




10


M


163




11


N


45




12


O


112




13


P


197




14


R


106




15


S


187




16


T


164




17


U


37




18


V


66







TOTAL


3202








Situaţia refugiaţilor transilvăneni stabiliţi în judeţul Neamţ, după Dictatul de la Viena din 1940 (21)



Nr.

crt.


Litera de alfabet


Numărul Total al refugiaţilor


Observaţii

1


2


3


4

1


A


13




2


B


49




3


C


70




4


D


27







E


2




5


F


4




6


G


17




8


I, J


12




10


M


44




11


N


8




12


O


8




13


P


32




14


R


16




15


S


43




16


T


44




17


V


23




18


Z


6







TOTAL


453






Note



1. Direcţia Judeţeană Neamţ a Arhivelor Naţionale, Prefectura judeţului Neamţ, 16/1940, f.8

2. Idem, f.9

3. Ibidem, f.14

4. Ibidem, f.66

5. Ibidem, f.67

6. Ibidem, f.68

7. Ibidem, f.70

8. Ibidem, f142

9. Ibidem, 416/1940, f.120

10. Direcţia Judeţeană Bacău a Arhivelor Naţionale, Prefectura judeţului Bacău, 110/1940, f.32

11. Idem, f.37

12. Ibidem, 46/1941, f.44

13. Ibidem, 46/1941, f.50

14. Ibidem, 46/1941, f.50

15. Ibidem, f.53

16. Ibidem, 55/1942, f.53

17. Ibidem 55/1942, f.201

18. Ibidem, 63/1942, f33-34

19. Ibidem, 63/1942, f41-44

20. Direcţia Judeţeană Neamţ a Arhivelor Naţionale, Prefectura judeţului Neamţ, 586/1940-1942

21. Direcţia Judeţeană Bacău a Arhivelor Naţionale, Prefectura judeţului Bacău, 63/1942, f.41-44


 Martiri Romani din Transilvania back 
Martiri Romani din Transilvania

»Martiriul BisericiiMartiriul Bisericii
»Parohia Aita MareParohia Aita Mare


Martiri Romani din Transilvania

»Diktatul de la VienaDiktatul de la Viena
»Aparatul represiv horthystAparatul represiv horthyst
»Atrocităţi maghiareAtrocităţi maghiare
»Aita SeacăAita Seacă
»Câmpia TurziiCâmpia Turzii
»CiumirnaCiumirna
»CucerdeaCucerdea
»HâdaHâda
»HalmăjdHalmăjd
»HodoşHodoş
»HuedinHuedin
»IanculeştiiIanculeştii
»IpIp
»LăscudLăscud
»LuduşLuduş
»MoiseiMoisei
»Mureşenii de CâmpieMureşenii de Câmpie
»Prundu BârgăuluiPrundu Bârgăului
»SărmaşuSărmaşu
»TrăzneaTrăznea
»ZalăuZalău


Martiri Romani din Transilvania

»ZalăuCrime maghiare in Nordul Ardealului
»ZalăuPresa maghiara anti-Romania
»ZalăuFilme
»ZalăuDocumente, carti
»ZalăuImnul Eroilor



Home |  Filme |  Fotografii |  contact@martiriromani.com
GID-Romānia  | CivicNet-Piata Universitatii  | CivicMedia  | Victor Roncea  | Dan Tanasa  | Condeiul Ardelean
Muzee din Maramures  | Muzeul National al Refugiatilor  | Parohia Aita Mare  | Forumul Civic al Romānilor din Harghita si Covasna
Sindicatul C.T.F. Brasov 2007