Martiri Romani din Transilvania  
»HomeHome
»Martiriul Bisericii Ortodoxe Române din ArdealMartiriul Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal
»Masacre din 1917-1919Masacre din 1917-1919
»Teroarea horthystăTeroarea horthystă
»Decembrie 1989Decembrie 1989
»Târgu Mureş 1990Târgu Mureş 1990
»CriminaliCriminali
»Filme, documenteFilme, documente
»FotografiiFotografii


Martiri Romani din Transilvania


Martiri Romani din Transilvania


Martiri Romani din Transilvania


Martiri Romani din Transilvania


 Martiri Romani din Transilvania back 

IV.1. Drama Bisericilor şi a comunităţiilor româneşti în judeţul Trei Scaune (astăzi Covasna)



Pr. Iustin Răzvan Gârleanu: Biserica românească din ţinutul secuizat in perioada horthystă (lucrare de licenţă)

Judeţul Covasna de astăzi nu a avut aceeaşi denumire întodeauna, ci în perioada interbelică şi puţin după aceea s-a numit Trei Scaune sau Treiscaune. Denumirile acestea apar după cum le-am enumerat diferit în documente de la o perioadă la alta.

Aita Mare
În localitatea Aita Mare, judeţul Trei Scaune, clădirea biserici ortodoxe a fost jefuită şi devastată iar din biserica unitariană aflată mai sus pe o colină s-a tras cu mitraliera. Credincioşii ortodocşi au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare. Preotul Ioan Bunuş a fost izgonit iar căminul Asociaţiei ASTRA confiscat. 37 Din mărturile oamenilor am aflat că în toamna anului 1940, maghiarii din comună au vrut să demoleze biserica din temeli, însă un sătean pe nume Alexandru Pop, a trecut Oltul înotând, şi a anunţat armata română aflată pe graniţă la Apaţa. Aceştia au îndreptat bateria şi au tras câteva zile, descurajând faptele celor care au vrut să dărâme biserica. Biserica este construită în stil bizantin şi este plasată în mijlocul satului.


Tot aici în Aita Mare se află biserica veche datată de la 1866 construită din cărămidă (în locul unei alte biserici mai vechi din lemn) şi situată pe o colină la marginea satului, care a fost devastată tot în acea perioadă de tristă amintire. Cei mai bătrâni povestesc că horthyştii au intrat în ea şi au sfărâmat Sfânta Masă iar, altarul murdărindu-l în fel şi chip. În această Bisericuţă se mai vad şi astăzi actele "civilizate" ale horthyştilor la care a fost supusă.



Aita Medie



În localiatea Aita Medie la 1 septembrie 1940, drama preotului Ioan Comşa, a bisericii şi a credincioşilor este similară cu cea a multor biserici ale judeţului (preotul este izgonit din sat, iar credincioşii obligaţi să treacă la cultele reformate). La 1 septembrie 1940, "poarta părintelui era bătută cu bâte de membrii gărzii naţionale maghiare, strigând cuvintele: «ieşi afară popă valah, să te spânzurăm de limbă de stâlpul de telefon (să) nu mai înveţi tu pe aici pe valahi valaheşte»". În noaptea de 4 septembrie 1940, 12 săteni maghiari au venit la casa parohială cu căruţe, pentru a-l expulza pe preot, spunând: "Nu putem tolera popă valah sau valahi printre noi". 38 Apoi au încărcat carele cu lucrurile familiei preotului şi, sub ameninţări şi insulte, l-au obligat să părăsească satul. După tagedia petrecută în cele duoă comunităţi amintite mai sus foarte puţini români au revenit la "legea strămoşească".




Baraolt



În localitatea Baraolt în toamna anului 1940, preotul greco-catolic Ioan Ţălnariu şi cel ortodox Octavian Stoian au fost expulzaţi din localitate şi credincioşii români trecuţi la cultele maghiare. Biserica ortodoxă a fost devastată în interior şi ferestrele au fost sparte, 3â97 iar biserica greco-catolică a rămas ridicată în roşu, neterminată. 40



Biborţeni



În localitatea Biborţeni în toamna anului 1940, clădirea bisericii ortodoxe este dărâmată, preotul Hariton Eşianu este izgonit, iar credincioşii sunt trecuţi cu forţa la cultele maghiare. Iată ce spune locuitorul Benedek Imre contemporan cu cele întâmplate: "Ştiu când s-a construit biserica ortodoxă din comuna noastră de către români şi am intrat şi eu de mai mule ori în ea, mai ales la nunţi şi înmormântări, când la noi participă, unii la alţii, şi secuii şi românii care sunt înrudiţi printre ei prin căsătorii. La sfinţirea bisericii a luat parte tot satul, că a venit şi Mitropolitul Nicolae Bălan şi a fost de faţă şi Nicolae Iorga. Noi n-aveam să ne supărăm că aveau şi românii biserica lor. A fost construită pe locul pe care se află azi casa fiului meu. El a primit locul după dărâmarea bisericii în schimbul locului unde s-a construit complexul cooperativei. În grădină se mai află o grămadă de pietre din temelia bisericii demolate. Biserica a fost dărâmată de jandarmii colonelului din Ocland, care ne-au forţat prin ameninţări să lucrăm şi noi la dărâmarea bisericii. Părintele Eşianu a fost silit să plece chiar în primile zile ale lunii septembrie 1940, iar dărâmarea bisericii s-a făcut înaintea Crăciunului din 1940. Pe urmă cu biserica distrusă şi preotul izgonit, românii au fost nevoiţi să treacă la noi, la reformaţi". 41



Bodoş



În localitatea Bodoş în septembrie 1940 horthyştii au vrut să distrugă biserica ortodoxă română, însă au fost împiedicaţi cu arama în mână de preotul reformat care au salvat-o de la demolare, totuşi bandele horthyste au devastat-o, dărâmându-i crucile, apoi au spart geamurile, au furat uşile, au distrus masa Sfântului Altar, au rupt Evanghelia şi au distrus cele sfinte. 42
Trebuie subliniat că este singurul caz în care un preot reformat salvează biserica românească de la demolare.
Tot de această biserică este legat faptul că în acea perioadă o femeie pe nume Bucura Bogdan, vâzând biserica în primejdie a luat Antimisul de pe Sfânta Masă, ascunzând-ul timp de 4 ani la sân, până ce primejdia avea să treacă. 43



Căpeni



În localitatea Căpeni, preotul Nicolae Colceriu a fost silit să plece iar cei 217 credincioşi ortodocşi siliţi să treacă la cultele maghiare. Într-un raport datat din 16 octombrie 1944, preotul Colceriu constată cele întâmplate: "Credincioşii trecuţi cu forţa la confesiunea reformată sub ameninţarea expulzării sau a deportării în interiorul Ungariei. Biserica nouă edificată sub pastoraţia subsemnatului şi prin sacrificiul material al statului român şi al Bisericii Ortodoxe Române, dărâmată până în temelie, iar terenul nivelat şi iarba crescută pe el acoperind astfel orice urmă de creştinism, rămânând în mijlocul terenului doar stâlpul deasupra căruia fâlfâia uzurpator steagul împlinirii maghiare. Biserica veche deteriorată şi mânjită cu materii fecale a fost folosită ca loc de observaţie a graniţei despărţitoare, iar clopotele ei erau folosite la darea alarmei aeriene, fiind în permanenţă deschisă şi folosită chiar şi de closet. Din cărţile rituale şi odăjdile rămase în biserică, credincioşii au căutat să salveze ce au putut. Geamurile acestei biserici au fost sparte, fiind ulterior repuse din ordinul secret al autorităţiilor maghiare. Terenul, împreună cu clădirea aflată pe el, cumpărat de către parohie de la Societatea Română Carboniferă în scopul edificării casei parohiale a fost reluat de aceeaşi societate, susţinându-se că, nemaifiind parohie ortodoxă în comună şi credincioşi ortodocşi neexistând, intră din nou în drept de proprietate sus-zisa societate. Lucrul acesta s-a făcut sub presiunea comandantului militar, care motiva ca sus-zisa societate, devenită în întregime maghiară, ar avea nevoie de acel teren pentru depozitarea cărbunilor. Aceasta fiind situaţia din punct de vedere material al parohiei, se înţelege că partea spirituală a fost tot atât de crunt lovită în numele aceleiaşi credinţe milenare şi a aceleiaşi civilizaţii a imperiului coroanei Sfântului Ştefan. Sub motiv că în prejma graniţei «puturoşilor de valahi» nu mai pot exista în comună fraţi de ai lor, conducătorii comunei au lovit din greu şi prin toate mijloacele în credincioşii parohiei noastre, silindu-i astfel a-şi lăsa credinţa strămoşească şi a se considera unguri. A fost întrebuinţată din plin teroarea diferitelor şicane până ce şi-au atins scopul. În filia Micloşaora procedeul a fost acelaşi. Troiţa instalată în acea comună a fost doborâtă, silind pe credinciosul Liahaci Nicolae s-o primească atunci când i-a fost aruncată în curte, spunându-se că doar pentru el a fost instalată şi deci să o primească de acum încolo necontenit. Clopotul instalat lângă aceeaşi troiţă de către Şcoala normală de învăţătoare Beiuş, a fost ridicat de acolo şi instalat în turnul biserici romano-catolice din Micloşoara". 44



Racoşul de Sus


O altă biserică demolată din temeli a fost cea din Racoşul de Sus, în septembie 1940. Părintele Ilarie Căpâlean spune: "Când am venit în Racoşul de Sus am găsit biserica terminată şi cu toate cele necesare cultului. Majoritatea credincioşilor erau români secuizaţi, care spuneau în limba maghiară că sunt români, dar nu ştiu româneşte. Îşi pierduseră limba, dar îşi menţineau credinţa strămoşească, conştiinţa etnică şi numele românesc, spunând că-i cheamă: Bersan, Moldovan, Ilieş, Demeter, Munchian, Dreguş etc. Serviciile religioase le făceam în limba română, dar predica o spuneam în limba maghiară, spre a fi înţeleasă şi de cei care nu mai ştiau româneşte. În mod liber şi nesiliţi de nimeni, au revenit la sânul bisericii strămoşeşti peste o sută de români secuizaţi şi, dacă nu intervenea odiosul Dictat de la Viena, numărul creştea şi mai mult.

Apropiindu-se trupele de ocupaţie maghiară, în septembrie 1940 excesele şovinilor secui au devenit exasperante. Nu-mi mai puteam asigura existenţa şi nici viaţa nu mi-o mai puteam pune la adăpost. Credincioşii m-au ajutat să-mi trec bunurile cu căruţa şi să trec Oltul, care devenise graniţa nouă. Aşa am ajuns în comuna Augustin, de unde am luat drumul Sibiului. În 1945 când armata română şi cea sovietică au eliberat Transilvania de Nord, am revenit în Racoşul de Sus. Atunci grea şi mare durere mi-a copleşit sufletul: din ce am lăsat la plecare am găstit doar casa parohială şi clopotniţa de lemn la margine de drum.

Biserica, pe care noi o numim casa lui Dumnezeu, nu mai exista. A fost dărâmată până la faţa pământului. În locul ei au construit o grădiniţă. În locul unde era altarul au pus WC-ul". 45

Tot părintele Căpâlean ne spune cum a fost demolată biserica: "La câteva zile după ce a sosit armata ungară de ocupaţie, s-a dat ordin ca toţi sătenii să se adune în faţa Primăriei. Comandantul a spus oamenilor că trebuie să dărâmăm biserica românească. Oamenii au rămas încremeniţi. Nimeni n-a cutezat să zică nimic. Au stat pe loc nemişcaţi mult timp. Deodată, un nebun de secui a spus: «Mă urc eu!» S-a urcat sus pe turlă să dea crucile jos. Dar Dumnezeu l-a pedepsit pe loc. A căzut de sus şi a rămas mort pe loc. Nimeni dintre săteni nu a mai pus mâna să atingă biserica şi să o dărâme". 46
Biserica a fost demolată tot în acelaşi an de bandele horthyste din ordinul colonelului din Ocland.



Băţanii Mari



În localitatea Băţanii Mari, în toamna anului 1940 biserica a fost devastată, icoanele şi obiectele de cult distruse, preotul Ioan Garcea expulzat, iar credincioşii trecuţi cu forţa la Biserica reformată. În ianuarie 1945, preotul se întoarce la Băţanii Mari, preluând parohia cu 6 filii şi a păstorit până în 1953 în două parohii şi 12 filii. A readus la credinţa strămoşească 50 de familii din cele trecute cu forţa în 1940, făcând o adevărată misiune apostolică. 47



Băţanii Mici



Localitatea Băţanii Mici a avut o capelă ortodoxă care în toamna anului 1940 a fost distrusă din temelii de bandele horthyste ale levenţilor.



Herculian



Biserica Ortodoxă din localitatea Herculian a fost distrusă în decembrie 1940 de gărzile horthyste care au tăbărât cu târnacoapele asupra ei, devenind o ruină şi a servit drept groapă de gunoi a satului timp de aproape 50 de ani. În septembrie 1940 preotul Ioan Garcea a fost expulzat iar credincioşii ortodocşi au fost trecuţi cu forţa, în masă la cultul reformat maghiar. 48




Belin



Localitatea Belin a fost una dintre localităţile în care cruzimea şi "civilizaţia horthyst-maghiară" s-a manifestat în cel mai josnic mod, depăşiind cu mult închipuirile unei minţi bolnave. Aici românii au avut de suferit fiind bătuţi, schingiuiţi, maltrataţi şi expulzaţi, ba chiar omorâţi. Nici bisericile româneşti şi cimitirul care constituiau elemente româneşti nu au scăpat de ura bandelor horthyste.

După cedarea Ardealului de Nord, în ziua când trupele maghiare au intrat în comuna Belin, organizaţi în bande şi înarmaţi cu topoare, bâte, furci, şi cu arme de foc, au tăbărât asupra caselor româneşti pe care le-au devastat iar pe locuitorii acestora i-au maltratat în chip barbar, silindu-i să treacă graniţa în România. Le-au reuşit acest lucru deoarece mulţi dintre români precum: Puşcaş David, Morariu Eugen, Coleşa Ioan, Lingurar Martin, Lingurar Gheorghe, Lingurar Alexandru, Tineu Ioan, Lingurar Vasile, Popa Ioan, Lingurar Ioan, Condrea Ioan şi alţii [….] au fost trecuţi forţat peste graniţă cu familile lor şi cu ce aveau pe ei, lăsându-şi toată agoniseala de o viaţa. Instigatorii împotriva românilor au fost Tana Geza senior, fost primar, Laszlo Ferenc învăţător şi Nagyobb Petru preot reformat. 49

După intrarea trupelor maghiare în Belin în afară de maltratarea populaţiei româneşti, s-au luat măsuri pentru maghiarizarea românilor rămaşi, primul pas în constituirea acestui lucru a fost trecerea forţată la cultele maghiare.
Atrocităţiile acestor bande criminale dezlănţuite asupra românilor paşnici din aceste sate sunt înspăimântătoare prin fanatismul şi ura interetnică promovată de cercurile conducătoare de la Budapesta.

Şirul acestor bestialităţi comise în aceste sate au fost promovate de primarul Tana Geza senior, de Laszlo Ferenc învăţătorul satului şi de pastorul reformat Nagyobb Petru susţinător "al iubirii aproapelui". Ei au silit populaţia românească să treacă la unul din cultele maghiare, iar în timpul maltratărilor au fost auziţi strigând şi îndemânând pe agresori "să omoare pe toţi românii şi să nu mai rămână nici unul". 50

Trebuie amintit faptul că soţia lui Păcurar Ion, soţia lui Suciu Ioan, şi Şerban Maria li s-au adus învinuirea că nu şi-au părăsit religia ortodoxă, iar ca drept pedeapsă toate acele femei au fost ţinute ore întregi în genunchi pe boabe de prumb. Una dintre aceste femei soţia lui Pozna Gheorghe a leşinat. 51

Nici chiar cimitirul nu a scăpat de barbaria horthystă în perioada 1940-1944, iar vandalismul horthyst s-a manifestat prin distrugerea şi doborârea la pământ a 54 de cruci din cimitirul românesc.

Preotul Iacob Gheorghe, din comuna Belini (astăzi Belin), judeţul Trei Scaune, revenind la parohia lui, arăta că revederea cu enoriaşii săi "a fost atât de mişcătoare, bucuria atât de mare, încât aproape nici nu mai puteau vorbi [...]. Apoi, printre lacrimi, cu glas aşezat, potolit, fără ură, fără dor de răzbunare au început să-i povestească calvarul pe care l-au îndurat timp de patru ani. Mi-a povestit cum, în primele zile după intrarea armatelor maghiare în sat, au fost adunaţi toţi românii şi bătuţi crunt. Deosebit de revoltătoare sunt procedeele pe cari le-au întrebuinţat pentru a forţa pe români să-şi lase religia, înainte au umblat din casă în casă epitropii celor două comunităţi, unitariene şi reformate, îndemnând pe oameni să-şi lase religia. După ce au văzut că acest procedeu nu aduce nici un rezultat, într-o bună zi au adunat pe toţi românii, cu femei cu tot, în sala mare a Cooperativei şi acolo un oarecare colonel din Baraolt, comandantul Regiunii respective, sub ameninţări, a poruncit formal să-şi părăsească toţi românii religia ortodoxă. Printre altele zicea, bătând cu piciorul în pământ: «Să fiu câine (Kutya legyek) de va mai reveni vreodată popă valah în Belini». La urmă apoi, i-a silit pe români să cânte imnul naţional ungar. Oamenii s-au risipit de la adunare, dar nici unul nu s-a dus să facă formele de trecere de la religie. La câtăva vreme, din nou au fost adunaţi românii, cu forţa, tot în aceeaşi sală. De data aceasta erau de faţa preotul reformat Nagzob Peter, învăţătorul unitarian Laszlo Francisc, doi dintre cei mai asupritori, apoi notarul Tana Albut, primarul Tana Geza şi alţi unguri. Aici din nou li s-a poruncit românilor să părăsească religia ortodoxă, căci, de nu, oficialitatea (eloljarosag) nu-şi va lua nici o răspundere. La toate îndemnurile şi ameninţările acestea, credinciosul Bucşa Dionisie le-a răspuns: «Domnilor, eu şi odinioară, pe vremea fostei stăpâniri austro-ungare, am trăit aici şi mi-am împlinit toate datoriile, dar am fost şi am rămas ortodox român. Acum, şi de data aceasta, tot ortodox român vreau să rămân, chiar dacă pentru aceasta va trebui să-mi dau viaţa». Văzând că nu ajung la nici un rezultat, au început să-i asuprească. Nu lăsau pe români să-şi scoată vitele la ciurdă, nu li se dădea carnet de trecerea frontierei pentru muncile agricole, pe bărbaţi îi arestau şi-i ţineau în pivniţă zile întregi, pe femei le prindeau şi le ducea la jandarmerie şi acolo le sileau să stea îngenunchi pe boabe da porumb cîte 4-5 ore de-a rândul. În felul acesta s-a făcut trecerea românilor [...] la confesiunile maghiare". 52

Tot preotul Gheorghe Iacob, într-un raport din 10 octombrie 1944 ne spune: "Încă din primele zile ale ocupaţiei geamurile bisericii au fost sparte, pe care cu atâta trudă le-am pus cu câteva săptămâni înainte de cedare, prin spărturi bandele şovine de unguri au aruncat cărbuni aprinşi, pe uşi au scris tot felul de injurii şi cuvinte obscene. În ultimul timp când armatele româneşti au început să-i alunge au găsite de bine că dacă altceva nu mai pot face, cel puţin să dărâme biserica. Aşa că au tras de patru ori cu tunul în biserică, astfel încât o parte din acoperişul de nord s-a dărâmat, un geam a sărit cu ramă cu tot, colţul turnului din dreapta şi acoperişul de la intrare au căzut la pământ". 53 După eliberare, procesul de revenire şi de refacere a început din nou în parohia ortodoxă. Totuşi, parohia nu a ajuns să aibă încă numărul de suflete din 1940.

Momentului retragerii trupelor ungare îi urmează apariţia trupelor "eliberatoare" sovietice, care, în euforia victoriei, s-au dedat la o serie de jafuri asupra populaţiei oraşelor şi satelor. Ironia soartei a făcut ca în parohia Belin să fie instalat la sfârşitul lunii septembrie 1944 un pretor maghiar din Târgu Secuiesc, funcţie îndeplinită şi în toţi cei patru ani de ocupaţie, iar acum acesta era păstrat în post de către comandamentul sovietic, aşa cum arătau rapoartele posturilor de jandarmi. La Belin, acest pretor a făcut propagandă maghiară, destituindu-i pe toţi cei numiţi în funcţie de către autorităţile române, ordonând să nu se pună nici o firmă românească iar în şcoli să se vorbească în continuare limba maghiară. 54



Boroşneul Mare



Nici bisericile româneşti din Boroşneul Mare nu au scăpat de urgia horthystă, astfel că în septembrie 1940 biserica greco-catolică a fost devstată, iar cea ortodoxă a fost dărâmată rămânând în picioare doar ruinele până la ferestre.
Autorităţile locale au demolat şi zidurile rămase, iar cu materialele obţinute au ridicat alte construcţii, deposedând parohia de cele 12,9 jugăre de teren arabil. Preotul Ioan Teodorescu a fost alungat. Credincioşii români au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare. Biserica greco-catolică, rămasă fără cei 91 de credincioşi şi fără preotul Iuliu Aron (a fost demolată în 1961). 55



Doboşeni



Biserica Ortodoxă din localitatea Doboşeni care va fi trebuit să fie sfinţită de Mitropolitul Nicolae Bălan, nu a mai ajuns să fie sfinţită niciodată, deoarece Dictatul de la Viena a zădărnicit sfinţirea ei. Astfel că după ce s-a instalat administraţia maghiară în teritoriul răpit de Ungaria, în Doboşeni a ajuns primar unul dintre secuii şovini, care în fruntea bandelor de horthyşti şi cu sprijnul levenţilor comandaţi de colonelul din Ocland au obligat pe credincioşii ortodocşi să-şi dărâme propria biserică. 56
Ruinele au rămas de-a lungul vremii până când PS Ioan Selejan primul Episcop al Episcopiei Covasnei şi Harghitei a acoperit-o şi a conservt-o (1995) punându-i acoperiş din lemn, iar pe exterior a tencuit-o şi zugrăvit-o.




Filia



În localitatea Filia în anul 1939 a început construcţia unei biserici ortodoxe, care ajunsese până la centura de beton de deasupra ferestrelor. În septembrie 1940, noile autorităţi civile locale şi militare de ocupaţie au ras de pe faţa pământului clădirea neterminată a bisericii, iar credincioşii români, rămaşi fără preot, au fost obligaţi să treacă la cultele maghiare, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu credincioşii din localitatea învecinată Tălişoara. 57



Breţcu



În localitatea de graniţă Breţcu în perioada celui de-al doilea război mondial s-a scris cu sânge istoria acestei aşezări locuite deopotrivă de români şi maghiari, Biserica a fost devastată iar locuitorii români obligaţi să treacă la cultul romano-catolic şi reformat.

La câteva zile de la semnarea Dictatului de la Viena, în Breţcu s-a petrecut una din cele mai oribile crime, căreia i-au căzut victime familia Boldea. În 13 septembrie 1940, la intrarea în localitate a armatei ungare, un căpitan de honvezi a dispus arestarea lui Boldea Nicolae şi a fiului său, Nicolae. În ziua următoare a fost arestat şi închis şi fiul mai mic, Ion. Toţi trei au fost ucişi mişeleşte. 58
"În noaptea de 13-14 septembrie au fost devastate casele la aproximativ 20-30 români de către oamenii din sat şi soldaţi (…). Începând din seara de 14 spre 15 septembrie 1948, bătârnul Boldea şi fiii săi au fost bătuţi, schingiuiţi şi tortuaţi îngrozitor. Pereţii au fost stropiţi cu sânge (…). În ziua de 15 septembrie, un jandarm ungur, însoţit de mai mulţi soldaţi soldaţi, au făcut percheziţie la casele lui Boldea, fără nici un rezultat. În ziua de 16 septembrie, şase soldaţi şi un sublocotenent ungur pe nume Horvath Zoltan au dus acasă pe copilul Ion Boldea, spunând martorei Maria Boldea (fiica lui Nicolae Boldea) să-i dea haine şi alimente, întrucât bătrânul Boldea şi cu fiii săi urmează să fie trecuţi peste graniţă în România. După ce a primit cele cerute, simulând că urmează să se efectueze expulzarea victimelor, ofiţerul ungur s-a întors la Primărie, unde a dispus ca victimele să fie urcate într-un camion care fiind însoţit de soldaţi, a pornit cu direcţia spre graniţă. În realitate, soldaţii s-au oprit în vârful muntelui Măgheruş unde i-au legat de câte un brad şi i-au împuşcat. Atrocitatea s-a petrecut la 300 m distanţă de şoseaua naţională Breţcu-Oituz". 59 Aceştia toţi au fost de religie ortodoxă.

După cedarea Ardealului, preotul Hamzea a mai rămas în comună timp de 3 luni, fiind batjocorit şi pălmuit de autorităţi; i s-a cerut apoi ca în 48 de ore să plece în România (s-a refugiat în comuna Mercheaşa, judeţul Târnava Mare - azi judeţul Braşov - unde a fost preot până în 1944). Revine la Breţcu din 1945. 60 Preotul Toma Sărmărtean fost învăţător hirotonit preot de Mitropolitul Nicolae a rămas în Breţcu pe perioada celor 4 ani, îndurând alături de români multe umilinţe din partea autorităţilor şi a şovinilor maghiari.



Mărtănuş



Localitatea Mărtănuş de asemenea, ca şi localitatea Breţcu, a dat tribut şovilor unguri un martir ortodox român.
Despre tragicele evenimente de după Dictatul de la Viena petrecute în Mărtănuş, stă mărturie relatarea preotului Iosif Rafiroiu, publicată în Telegraful Român din 5 noiembrie 1944: "La cedare, când am fost izgonit, am lăsat în Mărtănuş 879 credincioşi. În octombrie 1944, când m-am înapoiat din exil am găsit doar 82 de familii cu 342 suflete. Restul a fost trecut la confesiunea maghiară. Ctitorul şi consilierul bisericii, Ioan Popescu, de 70 de ani, în zilele de 15-20 septembrie 1940, a fost bătut şi schingiuit şi apoi omorât cu topoarele şi aruncat pe grămada de gunoi, de unde a fost luat şi înmormântat. Au fost bătuţi şi schinguiţi şi epitropul bisericii, Nicolae Munteanu, Dumitru Damian şi fraţii Ioan şi Petru Bârlă, care au fost ameninţaţi cu moartea şi şi-au luat lumea în cap". 61

Aceeaşi cruzimi au suferit şi Nicolae Săcui, Gheorghe Stratulat, Gheorghe Munteanu, Nicolae Vulpoi, Ioan Căşunean şi alţii. În 1944 şi biserica din Mărtănuş a fost martora trecerii prin localitate a trupelor maghiare aflate în retragere, care au distrus turnul Bisericii, iar interiorul acesteia a fost batjocorit. 62



Oituz



Este de consemnat pentru istorie atitudinea şovină a preotului reformat din Oituz, care, la serviciul divin ţinut la intrarea trupelor maghiare în cătunul Oituz, în toamna anului 1940, a spus: "Valahul trebuie bătut până curge sânge din ciolan".



Catalina




În localitatea Catalina exista, în 1939, un număr de 18 credincioşi români, care aveau o capelă ortodoxă, la care slujea preotul din Zăbala, Ioan Ciora. Atât capela, troiţa şi clopotniţa, donate în cadrul acţiunii de emoţionantă solidaritate naţională din perioada interbelică, au fost distruse în toamna anului 1940. 63



Cernatul de Jos



În localitatea Cernatul de Jos în toamna anului 1940, credincioşii din această localitate au fost forţaţi să treacă la catolici. Pentru a afla mai multe îl vom cita pe părintele paroh de aici Teofil Doctor care trimte o scrisoare Mitropolitului Nicolae din Sibiu la 27 septembrie 1940 din care aflăm: "În seara zilei de 1 septembrie 1940, ora 2 după miezul nopţii, în Cernatul de Jos, judeţul Trei Scaune, o ceată de unguri au manifestat în faţa casei parohiale în care mă adăposteam, împreună cu soţia mea, copila de 4 săptămâni şi o soră a mea, cântând imnul maghiar, huiduindu-mă şi ameninţându-mă prin «Uuuu», prelungit de formule ca: «Olah pap, olah pap, a sosit timpul» (în limba maghiară) şi alte multe pe care nu le-am înţeles din cauza stroigătelor sălbatice şi a zgomotului produs de pietrele care loveau poarta (...). Aceleaşi lucruri s-au petrecut şi în zilele de 3 şi 4 septembrie 1940 (...) în seara zilei de 5 septembrie 1940, mergând după lapte, deoarece femeia care-l aducea întârziase, am fost asediat cu înjurături şi pietre, alegându-mă cu o rană la ureche şi ceafă, iar din întuneric am auzit cuvintele: «Dacă spui ceva te omorâm» (în lb. maghiară)". Plângându-se autorităţiilor acestea i-au dat un ... revolver, ofertă refuzată de preot, iar după ce i-au vândut pământul, l-au lovit unde l-a durut cel mai mult, adică "în suflet". Tot părintele relatează exemple de români ca Olah Badi Dionisie care a fost ameninţat că dacă nu trece "de la români" va fi bătut şi pedepsit aspru. Relatând această împrejurare, preotul spune: "După discuţii de câteva ore, în decursul cărora omului meu situaţia mi-a zis că mai bine moare decât să-şi lepede credinţa. Totuşi a doua zi, am primit anunţul primăriei prin care mi s-a adus la cunoştiinţă trecerea lui Badi Dionisie, împreună cu cei trei băieţi ai săi, la religia romano-catolică". Întrebând apoi pe alţi români care au fost siliţi să facă acelaşi pas (Savu Lean, Badi Petru, etc.) aceştia au răspuns: "Părinte am trecut, fiindcă am fost siliţi deoarece ne spânzură". 64

Biserica de asemenea a fost batjocorită, gemurile sparte, icoanele catapeteasma şi mobilierul împreună cu cărţile de cult distruse.

Mulţi dintre români au refuzat după război să se reîntoarcă la religia ortodoxă de teamă de a nu păţi ce au păţit în timpul războiului. Unii dintre ei fiind ameninţaţi în continuare că dacă se vor reîntoarce vor avea şi mai mult de suferit în cazul în care Transilvania se va "reîntoarce" la Ungaria.



Chichiş



Localitatea Chichiş localitate de graniţă (astăzi doar între judeţe) nu a fost ocolită nici aceasta de cruzimea şi actele de barbarie horthystă. După Dictatul de la Viena, şovinii maghiari au găsti climatul propice pentru a-şi desfăşura actele de barbarie asupa comunităţii româneşti din această localitate. Lucrările începute la biserica nouă au fost sistate doar imediat ce s-a ajuns la nivelul ferestrelor, iar biserica nu a scăpat de a fi devastată.
Părintele Lincu care a dus până atunci o activitate misionară de excepţie readucând la biserica strămoşească mai multe suflete care fuseseră atrase la bisericile reformată şi unitariană, ne relatează evenimentele în felul următor:

"Primind îndemn de la ÎPS Mitropolitul Nicolae Bălan, să rămân la post în teritoriul cedat, am urmat îndemnului şi am rămas la Chichiş alături de credincioşii mei. Când a venit armata maghiară să ocupe teritoriul, o companie de honvezi a venit în Chichiş. Toţi locuitorii i-au primit cu flori şi cu urale în mijlocul comunei, unde era improvizată o tribună. Deşi auzeam vociferări la adresa mea şi a soţiei mele, am îmbrăcat reverenda şi am mers spre tribună. Soţia mea avea un buchet de flori albe în mână. Am urcat în tribună, unde erau şi cei doi preoţi maghiari.

Noul primar ungur, Szigismund Carol, m-a lovit cu un lemn. Umplându-mă de sânge am căzut jos. În acelaşi timp, femeia Imreh Varvara a luat buchetul de flori din mâna soţei şi a lovit-o peste faţă, până nu a mai rămas nimic din buchet. Doamna proprietăreasă Serester, văzând cele petrecute a cerut comandantului companiei să înceteze barbaria aceasta şi să dea câţiva soldaţi, să ne ducă acasă şi să ne păzească de furia celor ce voiau să ne ucidă, la Alexandru Soş junior.

În noapte aceea au fost devastate şi jefuite casele locuitorilor I. Soşu, fost epitrop şi primar, Ioan I. Soşu, fost perceptor, Ştefan Baciu, precum şi văduvei Ana Pop Luca, Soţia unui plutonier de jandarmi, şi ale altor români.

În ziua de 31 octombrie, înainte de a fi expulzat, primarul a venit cu mai mulţi secui, să le plătesc zilele de muncă pe care, ziceau, le prestaseră la zidirea bisericii, vociferând că, dacă nu le plătesc, voi fi ucis eu şi soţia. Deşi nici unul dintre cei ce ridicau pretenţii nu fuseseră silit să lucreze la construirea bisericii, ca să scap, le-am plătit 18 000 de lei ce-i aveam. În plus, mi-au luat toate produsele ce le aveam, vitele şi tot ce mai păstram în gospodărie şi am plecat cu hainele de pe noi şi cu umărul strivit din bătaie. Am venit în ţara liberă, în satul natal, Dobolii de Jos.

În urma mea au rămas la Chichiş bieţii români, acre au fost supuşi actelor de teroare, jefuiţi, bătuţi şi forţaţi să treacă la una din cele două confesiuni maghiare. Au fost chemaţi la primărie şi ameninţaţi cu expulzarea, dacă nu trec la una din confesiunile maghiare. Când românii ieşeau afară, erau acostaţi de cei doi preoţi şi fiecare căuta să-i atragă la confesiunea sa. Astfel s-a început opera de deznaţionalizare a românilor prin bisericile maghiare. Preotul romano-catolic a intrat şi a ocupat biserica ortodoxă cea nouă, începând să oficieze slujbele religioase într-însa.

După patru ani, când armatele aliate au reocupat treptat teritoriul Transilvaniei, preotul catolic a părăsit biserica. În retragere, trupele maghiare au devastat biserica şi au instalat în turlele ei posturi de observaţie, apoi au bombardat-o cu tunurile, dărâmând un turn şi făcand mai multe spărturi în ziduri. Mobilierul şi pictura au fost complet distruse.

Casa parohială în care a fost instalat picherul de grăniceri se afla într-o stare de ruină de nedescris.

După patru ani de absenţă, m-am prezentat la parohia mea Chichiş. M-am dus să vad casa parohială. Acolo mă aştepta o mare surpriză: un grup de persoane, în ghenunchi, plângeau şi cereau iertare de la domnul părinte Lincu: Bocsanat, Bocsanat .... Iertare Iertare! ... Nu erau alţii decât familia femeii Imreh Varvara, care bătuse peste faţă pe soţia mea, cu buchetul de flori. Am lăcrimat şi am iertat".65

Tot atunci, clopotarului român i se interzice să tragă clopotele, fiind ameninţat că va fi legat de funia de la clopot. În schimb, romano-catolicii foloseau şi clopotele bisericii ortodoxe. În anul 1942, preotul din Vâlcele, Alexandru Petruţiu, s-a deplasat în localitatea Chichiş, unde a ţinut Sfânta Liturghie, constatând că în comună mai sunt 4 familii de români, cu un total de 24 de suflete. 65

Iată tagedia întâmplată, ce denotă ura şi dispreţul faţă de românii paşnici din zona secuizată. Un exemplu creştin pe care nu are rost să-l comentăm este iertarea părintelui Lincu pe cei care l-au batjocorit, umilit şi lăsat cu răni adânci în suflet pentru tot restul vieţii.

Firava administraţie românească din perioada septembrie-noiembrie 1944 nu a fost în măsură să creeze o atmosferă de linişte şi siguranţă, fiind permanent obstrucţionată în măsurile luate. Acest lucru s-a reflectat din plin asupra reluării unei vieţi fireşti în comunităţile româneşti. Preotul Gheorghe Lincu relata cauza acestei insecurităţi manifestate la tot pasul, "nu îndrăznesc nici ceilalţi preoţi să se stabilească definitiv în parohii, ei practicând naveta pentru serviciile religioase în zile de dumincă şi sărbători, acolo unde se putea". În fapt, scopul final era acela de a-i determina pe cei plecaţi să nu mai revină, iar cei rămaşi să fie siliţi să plece cât mai degrabă.

În preajma sărbătorilor Naşterii Domnului, din decembrie 1944, Gheorghe Lincu este unul din preoţii care va avea de suferit pe seama acestei reîntoarceri, chiar provizorie, în parohia ortodoxă din Chichiş. În ajunul Anului Nou, părintele Lincu este arestat, fapt relatat astfel într-o scrisoare adresată Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia şi Sibiu şi întocmită de părintele Alexandru Petruţ, protopopul din Sfântu Gheorghe: "Înainte de a intra în Biserică s-au prezentat doi gardieni de la poliţia maghiară, care l-au invitat să meargă la Primărie, sub pretextul că are ceva de lucru acolo. La Primărie i s-a spus că trebuie să meargă la Sfântu Gheorghe pentru a fi anchetat. A fost luat între doi gardieni înarmaţi până în dinţi, dus sub escortă pe jos până la Sfântu Gheorghe, unde a fost purtat pe străzi, huiduit de populaţie, ameninţat cu moartea şi în fine aruncat în pivniţa umedă şi rece a poliţiei, fără a avea posibilitatea să întrebe pentru ce este arestat, până în ziua de patru ianuarie, când a fost judecat. I s-a imputat că a silit cu forţa pe foştii credincioşi din Chichiş să revină la ortodoxie şi că din cauza dânsului au fost internaţi în lagărul de la Feldioara cinci credincioşi". Evident, era vorba de o înscenare, în condiţiile în care preotul Lincu se străduise să elibereze din internare pe mulţi credincioşi. A fost maltratat, cu o cruzime de neimaginat, ţinut cu răni adânci într-un beci, complet dezbrăcat în frig şi umezeală. În urma demersurilor repetate ale preotesei către Arhiepiscopia Sibiului, pe baza unui certificat medical, a fost scos din pivniţă şi internat în spitalul din Sfântu Gheorghe, tot sub stare de arest. În încheierea mesajului către Arhiepiscopia Sibiului, preotul Alexandru Petruţ roagă în numele soţiei preotului Gheorghe Lincu, să binevoiască Înalt Preasfinţitul Mitropolit, a face demersurile necesare pentru eliberarea lui, căci arestarea sa e de natură a descuraja şi pe alţi preoţi de a se mai prezenta în Secuime. 66



Comandău



Localitatea Comandău a avut o capelă construită în perioada interbelică, ea fiind distrusă în septembrie 1940 de bandele horthyste.



Covasna




Comuna Covasna (astăzi oraş) important centru turistisc şi balneo-climateric, încă din perioada interbelică, a avut o populaţie de cca. 1500 de români, ortodocşi şi greco-catolici înaintea celui de-al doilea război mondial. Nici aici situaţia românilor nu a fost mai bună ca în zonele mai sus amintite.

Imediat după semnarea Dictatului de la Viena (1940) şi în Covasna s-au petrecut acte tragice pentru populaţia românească. Acest act odios a deschis drumul unor grele suferinţe: peste 310 persoane adulte şi copii sunt izgoniţi din vatra străbună peste graniţele vremelnice şi doi voineşteni cad victime bestialităţii horthyste: Dumitru Gavrilă şi Ion Cimpoi. În noaptea de 13-14 septembrie 1940, unii locuitori de origine maghiară din Covasna s-au constituit în bandă, au sfărâmat crucea de piatră din comună şi apoi au năvălit în casa lui Balea Ionel Trandaburu, pe care au devastat-o. Trei femei din sat, din cauză că nu au trecut la o confesiune maghiară, au fost puse în genunchi pe boabe de porumb şi ţinute astfel ore întregi, cruzime care se practica pe tot cuprinsul Transilvaniei ocupate. 67

În timpul celor patru ani de Dictat, dar şi după 1944, părintele Aurel Babiciu a trecut printr-o adevărată odisee. El făcea parte din lotul de învăţători trimis în zonă de Episcopul Nicolae Colan al Clujului pe timpul ocupaţiei Ardealului de Nord. În ianuarie 1945, pe fondul diverselor pretexte ale noilor autorităţi, preotul Aurel Babiciu a fost închis timp de zece săptămâni. În urma unui aşa-zis proces cu ascultare de martori şi prezentări de dovezi este eliberat în schimbul unei sume de 200.000 lei garanţie. Regulile existente nu admiteau eliberarea, chiar dacă cel arestat se dovedea a fi nevinovat, aşa încât devenea obligatorie plata unei sume de bani. 68

Românii din satul Covasna au fost obligaţi să treacă la unul din cultele maghiare.



Ghelinţa



Localitatea Ghelinţa a avut o puternică comunitate românească după statisticile recensământului vedem că în 1940 erau 345 români, având în frunte pe preotul Flaviu Călugăr. Biserica nu a scăpat de şovinii horthyşti, ea fiind devastată, iar credincioşii trecuţi cu forţa la religia romano-catolică. 67 Chiar soţia părintelui a fost înmormântată de preotul romano-catolic la 2 iunie 1955, deoarece nu mai erau nici ortodocşi sau greco-catolici şi nici preot.




Ilieni



În localitatea Ilieni comunitatea românească scade dramatic prin trecerile forţate la cultele maghiare, iar până în anul 1960 când bisericuţa romanească aflată în paragină a fost distrusă de o furtună, în Ilieni nu se mai aflau decât 9 români. 68



Lemnia



Anul 1940, pentru comunitatea românească din Lemnia înseamnă sfârşitul. În anul 1930 aceasta avea 177 de persoane, majoritatea dintre ei fiind greco-catolici, iar în anul 1941, au mai rămas 10 persoane. 70 După aceaste date ne dăm seama că popoluaţia românească a fost supusă unui adevărat etnocid, deoarece românii fiind ori maghiarizaţi, ori expulzaţi între aceşti ani.



Micfalău



Comunitatea românească din localitatea Micfalău, aproape că a dispărut în anii celui de-al doilea război mondial, datorită politicii şovine horthysto-fascistă. Dacă în anul 1930 în localitatea Micfalău găsim 948 de români, în anul 1941 această localitate nu mai are decât 9 români, restul fiind supuşi unei aspre politici de maghiarizare, iar în perioada mai sus amintită sunt trecuţi cu forţa la catolicism.

Dar să vedem după datele statistice ce s-a întâmplat în această localitate: În 1940 preotul Virgil Dancu a fost izgonit iar biserica transformată în depozit de muniţii. Cu excepţia a zece familii, în frunte cu românul Arpad Ursu, care au rezistat presiunilor administraţiei maghiare, toţi ceilalţi (peste o mie de credincioşi) au fost trecuţi la Biserica Romano-Catolică din Micfalău. Pentru a fi salvate, cărţile vechi bisericeşti au fost ascunse într-un pod al bisericii, unde au fost găsite cu ocazia unor lucrări de reparaţii, fapt deosebit de relevant pentru destinul spiritualităţii româneşti în vremuri vitrege. După prima anunţare a cedării teritoriului, la sfârşitul lunii august 1940, "Învăţătorul Vişan a fost petrecut până la gară într-o ploaie de pietre şi bolovani; notarul ameninţat că va fi spânzurat (…), primarul ameninţat cu linşarea, în timp ce pe stradă vocifereau tinerii (secui) într-o baie de beţie cu tricolorul maghiar în piept şi strigau: «unde este popa cel valah să vedem sânge?»". 71

Preotul Dancu menţiona faptul că încă înainte de sosirea trupelor maghiare a fost ameninţat cu împuşcarea. La 14 octombrie 1940, el scria următoarele Mitropolitului Nicolae Bălan: "În vara acestui an (1944), biserica a fost întrebuinţată ca depozit de muniţii şi alte materiale militare. Interiorul bisericii a devenit locul de odihnă al soldaţilor şi premilitarilor maghiari, care au transformat biserica în sală de mâncare şi dormitor". Arăta apoi că: "Îmi este imposibil să pot trăi aici izolat de lumea noastră spirituală şi naţională, din 285 de familii am rămas cu treizeci de ortodocşi". 72

În această localitate drama maghiarizării a atins cotele cele mai dramatice, sub ameninţarea morţii aproximativ 1000 de oameni trec, cu inima sfâşiată de durere, la religia, pe care moşii şi strămoşii lor, nu au acceptat-o, deoarece ştiau că prin filiera bisericii catolice maghiarizarea lor ar fi fost un fapt cert.



Bicsad




Ca şi localitatea Micfalău, în localitatea Bicsad, maghiarizarea românilor prin trecere la catolicism, este cât se poate de evidentă. Deşi în această localitate au fost mai puţini români numeric după recensământul din anul 1930 adică cca. 631, proporţia este asemănătoare, pentru că în anul 1940, mai găsim doar 11 români, restul fiind trecuţi cu forţa la catolicism şi maghiarizaţi.

În ceea ce priveşte Biserica, aceasta a fost o adevărată capodoperă (a fost pictată de marele pictor Costin Petrescu) până în 1940 când a fost devastată de şovinii maghiari din această comună, care au tăiat cu dalta pisania, au distrus pictura, şi au spart icoanele şi geamurile, biserica a fost transformată în closet public, lăsând urme adânci ale civilizaţiei horthyste. 73 În împrejurimile Bicsadului au fost executaţi trei "răzvrătiţi" (2 bărbaţi şi o femeie) de autorităţiile horthyiste.

Din relatarea preotului Dumitru Trifan, care este silit să se refugieze, aflăm că în ziua de 1 septembrie 1940, după vecernie, cete de unguri au manifestat violent prin comună. Seara, i-au atacat casa cu pietre şi bolovani. Chiar în ziua respectivă mai mulţi credincioşi ortodocşi i-au spus preotului "că de acum nu mai vin la biserica românească deoarece se simţeau ameninţaţi". În aceste împrejurări, unii credincioşi români ortodocşi au început să treacă la romano-catolici. Până la 8 septembrie 1940 au trecut 16 persoane "de frică să nu fie găsiţi de unguri ca ortodocşi". Au fost distruse şi troiţele şi crucile comemorative ridicate în memoria eroilor români căzuţi în bătălii pentru apărarea patriei şi reîntregirea nemului. În al doilea război mondial au căzut două bombe peste biserică, dar din mila lui Dumnezeu ele nu au explodat, ci doar au spart acoperişul. Apoi biserica a fost jefuită de câteva ori de răufăcătorii de alte confesiuni din sat, ajungând în ruină. Printre primii preoţi reveniţi în toamna anului 1944, a fost şi preotul Trifan, care datorită împrejurărilor create de armatele în retragere este nevoit să părăsescă parohia în mai multe rânduri. 74



Ojdula



Localitatea Ojdula nu a fost mai puţin afectată decât celelalte comunităţi mai sus numite. Părintele Simion Mogoş refugiat în zona neocupată a României, ne povesteşte calvarul îndurat timp de 6 săptămâni alături de românii din această localitate, părintele relateză aceste lucruri astfel: "Deşi nădăjduiam de la început că vom rezista cu toţii, cu toate spargerile şi bătăile ce le sufereau credincioşii, am fost nevoiţi să stăm prin păduri ziua iar noaptea să dormim prin şurile cu fân, mai mult de două săptămâni din cele 6 îndurate alături de sfântul altar şi în mijlocul credincioşilor. Când credeam că se potoleşte furia celor ce ne făceau să suferim şi cu cât căutam să ne ascundem mai bine din faţa lor, cu atât mai mult căutau să ne batjocorească tot ce aveam mai scump", preotul mai arată că "i-a spus un învăţător ungur, Molnar, că de ce mai stau în Ojdula că, înainte de venirea mea acolo, 1936, românii din Ojdula (…) nici măcar nu vorbeau româneşte". 75 Vedem, de ce, preoţii românii erau atât de huliţi de şovinii maghiari.



Ozun




În localitatea Ozun în anul 1940 numărul românilor scade la jumătate, dar din punct de vedere spiritual, toţi românii sunt trecuţi la reformaţi cu excepţia a două persoane.
Din raportul preotului Victor Florea aflăm că: "În ziua de 26 octombrie 1940 au venit din teritoriul cedat Ungariei, la domiciliul meu din comuna Băcel, Ghoerghe Negrea, Ghorghe Mincă şi valeria Tămăşan şi mi-au comunicat următoarele: «Deplasându-ne în comuna Ozun pentru cumpărături, am aflat trista veste că biserica din Ozun a fost aprinsă în interior, unde toate oranamentele bisericeşti - prapori, cărţile, mesele şi odăjdiile - au fost aşezate în mijlocul bisericii pe paie şi au fost aprinse, arzând până dimineaţa, când focul care mocnea a fost stins. Pictura a fost complet distrusă». Cu durere se constată că după două luni de la ocupare, maghiarii se produc mereu cu astfel de fapte pe care numai nişte barbari asiatici sunt în stare să le facă. Tot numiţii au declarat că în Ozun românii au fost forţaţi să treacă la religia reformată, ameninţându-i cu expulzarea. În Ozun au mai rămas doar două suflete la credinţa ortodoxă, Ioan Comăniţă şi Gheroghe Albu. În filia Sântionlunca, toţi româniii au fost trecuţi cu forţa la romano-catolici. Aprinderea interiorului bisericii a fost făcută noaptea de 26 octombrie, introducându-se în biserică, prin fereastra dinspre răsărit, mai mulţi indivizi". 76



Bicfalău



În Bicfalău de asemenea, comunitatea românească a avut mult de suferit, românii fiind trecuţi cu forţa la cultele maghiare, iar biserica este închisă timp de 4 ani, acoperişul distrus, şi apoi sigilată. 77
În lucrarea "Descrierea pămânului secuiesc" autorul maghiar Orban Balasz, afirmă că localitatea Bicfalău este una dintre localităţile cu populaţie majoritar românească. Astăzi această comună nu mai are nici un român.



Lisnău



Localitatea Lisnău este una din localităţiile în care evoluţia demografică s-a desfăşurat în chip destraos, datorită armatei de ocupaţie maghiară, în 1937, biserica ortodoxă avea 514 credincioşi, păstoriţi de preotul Mihai Petru, iar cea greco-catolică avea 252 credincioşi, păstoriţi de preotul Miron Radu. În septembrie 1940 ambii preoţi, cel ortodox, Mihai Petru, cât şi cel greco-catolic Miron Radu, au fost izgoniţi, iar bisericile au fost devastate. Credincioşii ortodocşi şi greco-catolici au fost obligaţi să treacă la Bisericile catolică şi reformată. Casa parohială a fost transformată în grădiniţă de copii. 78



Măgheruş



De asemenea localitatea Măgheruş este una dintre localităţile în care comunitatea românească de religie ortodoxă a dispărut definitiv după tragicele evenimente din perioada 1940-1944. Astăzi aici nu mai există nici un român ortodox, spre deosebire de perioada interebelică unde sunt consemnaţi cca. 40 de români ortodocşi.



Sântionlunca



În localitatea Sântionlunca populaţia românească aproape că a dispărut cu excepţia a 5 persoane, spre deosebire de perioada interbelică unde sunt consemnate în jur de 100 de români ortodocşi.
Biserica fost devastată, crucile doborâte şi acoperişul distrus, iar populaţia trecută la cultele maghiare în toamna anului 1940. Casa parohială a fost transformată în magazie de cereale şi apoi în cămin cultural. Preotul Victor Folea a fost expulzat, iar credincioşii trecuţi la cultele maghiare. 79



Poian



Localitatea Poian avea în perioada interbelică aproximativ 110 români, şi 170 români maghiarizaţi în marea lor majoritate greco-catolici, după anul 1940, toţi aceştia au fost trecuţi în mod obligat la catolici, cu excepţia unei familii cu patru membrii. Parohia a fost desfiinţată, preotul greco-catolic Gheorghe Ghergheli a fost izgonit, iar arhiva distrusă. 80 Casa parohială a fost ocupată de cooperativa de consum.



Comolău



Biserica Ortodoxă din Comolău (astăzi localitate unită cu localitatea Reci) a fost distrusă în totalitate de bandele horthyste.

Din mărturile părintelui Ioan Ranea aflăm următoarele lucruri: "În noaptea de 15 septembrie, un gup de unguri veniţi din comuna Reci, sat vecin, s-au asociat cu ungurii din comuna Comolău şi, după ce au spart uşile bisericii, au adunat strănile în mijlocul ei, li cu paie, le-au dat foc. Acest incendiu n-a putut nimici clădirea bisericii până în temelie căci au rămas zidurile întregi şi o parte din acoperiş, însă impracticabil.

Consiliul comunal, sub preşedenţia preotului reformat Ferencz Iozef, a hotărât demolarea bisericii cu prestaţie comunală. Preotul care avea nevoie de materialul bisericii pentru a-şi termina casa parohială reformată, totuşi a dărâmat-o, cu ajutorul a 10 unguri, dându-le jumătate din material, pentru oboseală. În prezent din biserică nu mai este decât locul unde a fost clădită". 81

Tot aici casa parohială a fost ocupată de postul maghiar de jandarmi, ar zidurile bisericii, rămase în picioare, le-au demolat şi au curăţat locul pe care acum se cultivă cereale. Clopotul bisericii stă şi astăzi rezemat de unul din zidurile casei parohiale. Populaţia românească scade dramatic, în perioada interbelică fiind aproximativ 120 de români, iar în anul 1945 au mai rămas 6 români ortodocşi.



Sfântu Gheorghe



În oraşul Sfântu Gheorghe comunitatea românească a fost cel mai expusă la furia şi umilinţele bandelor şovine horthyste, din 2119 de români ortodocşi nu au mai rămas decât 40 de suflete ortodoxe la sfârşitul anului 1945, în rest toţi au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare. 82

Un articol din primul ziar existent în 1945 numit "Desrobirea", din oraşul Sfântu Gheorghe spune: "Viaţa lor (a românilor) în cei patru ani de civilizaţie maghiară a fost un chin, erau mai mult la poliţie şi în temniţă decât acasă. Unguri au rămas destui în oraşe şi sate, afară de tineret, care s-a înrolat în «vitezele» armate ale lui Horthy, sau de cei care au fost uneltele teroarei împotriva «valahilor» şi a omeniei. Printre românii care ne-au înconjurat se găseau şi unguri. Şi de la unii şi de la alţii am aflat că stăpânirea maghiară i-a dus la sapă de lemn. Despre funcţionarii români, nici vorbă. Nici unul n-a fost menţinut în slujbă. O adevărată prigoană a fost îndreptată împotriva tuturor acelora care îndrăzneau să grăiască în «limba valahă» pe străzile oraşului. Atmosfera oraşului era «viciată» dacă un român ar fi strigat pe Dumnezeul credinţei lui în limba în care s-a născut. Cât priveşte religia, apoi aceasta era considerată drept cea mai mare duşmană a statului maghiar. Un tablou sumar, dar revelator pentru atmosfera ce a caracterizat cei patru ani de ocupaţie, oraşele şi satele din Secuime şi din întreg Ardealul de Nord". 83

După cum vedem din raportul de mai sus situaţia ortodocşilor a atins cote dramatice care s-au răsfrânt mult timp peste românii din acest oraş, dar să vedem în continuare un raport al părintelui Mihail Grecu, datând din anul 1941: "Averea parohiei, care constă în case, a fost luată spre administrare de către organele administrative, afară de casa protopopească, care încă în luna noiembrie a fost închiriată «Societăţii Tinerilor Catolici», pentru suma de 3600 lei lunar. În casa parohială şi altele au fost plasaţi refugiaţii. După intervenţii repetate, casele au fost puse la dispoziţia parohiei. Am încredinţat pe credinciosul Gheorghe Bârlă, singurul care mai are curajul să se afirme ca român, cu administrarea averii, până la stabilirea din nou în localitate a unui preot. Pământul primit prin reformă agrară, în hotarul comunei Szotyor (Coşeni) a fost pus sub sechestru. Arhiva parohială şi biblioteca au fost duse la Primăria oraşului. Arhiva protopopească şi unele din matricole au fost duse de către Părintele Protopop Aurel Nistor. Situaţia catedralei, în construcţie, încă nu este lămurită. Din convorbirile pe cari le-am avut la Primăria oraşului, am constatat că terenul pe care s-a clădit s-a întăbulat pe parohie numai după arbitrajul de la Viena, aşa că Primăria a cerut anularea întabulării. Biserica veche a suferit avarii în urma cutremurului, iar cimitirul a fost devastat de către grupuri răufăcătoare, poarta şi îngrăditura au fost de asemenea distruse". 84 Raportul era semnat şi de V. Bogdan, care îndeplinea funcţia de secretar eparhial.

Materialul de pe şantierul catedralei a fost împărţit la cetăţeni pentru a-şi construi locuinţe, iar mare parte din el a fost furat. În subsolul catedralei, armata horthystă a amenajat un adăpost antiaerian. Preotul Gheorghe Grovu din Sfântu Gheorghe trimite Mitropolitului Nicolae Bălan, la 8 noiembrie 1940, o scrisoare în care, printre altele, spunea că: "am rămas lângă sfântul altar, ca să-mi îndeplinesc misiunea de preot şi duhovnic în parohia ce mi-a fost încredinţată spre păstorire. Atunci (după pronunţarea Dictatului de la Viena) nu prevedeam toate nenorocirile prin care trebuia să trecem după ocupaţie". Referindu-se la soarta catedralei, arată că aceasta "a fost confiscată pe seama statului", iar cei care erau obligaţi să treacă la cultele maghiare erau "chemaţi la primării, de notari, aproape cu de-a sila". 85

Un alt episod tragic de la acea vreme a fost încercarea de asasinat a lui Alexandru Petruţ, unul din cei patru învăţători hirotoniţi preoţi, după semnarea Dictatului, de către Episcopul Nicolae Colan al Clujului, pentru zona Secuimii. Datorită împrejurărilor, preotul Alexandru Petruţ a slujit în mai multe biserici, ajungând apoi să administreze Protopopiatul ortodox din Sfântu Gheorghe, evacuat la Prejmer, protopopiat creat vremelnic, în 1942, pentru a administra parohiile din Secuime ce nu au intrat în teritoriul ocupat. Absolvent al Şcolii Normale, născut pe Valea Someşului, preotul Petruţ, în aceşti ani grei a ţinut loc de protopop, preot, diacon şi clopotar şi în parohii din zona ocupată, fapte ce i-au provocat o serie de necazuri din partea autorităţilor maghiare. Era chemat de jandarmi să fie cercetat şi în timpul slujbelor, fiind de multe ori scos afară din biserică, în timpul săvârşirii lor. De comun acord cu credincioşii din unele parohii rămase în Ardealul de Nord, el mergea să slujească în zile de duminică sau sărbători, pentru ca aceştia să nu se simtă părăsiţi. În toamna anului 1944, un cetăţean maghiar al oraşului Sfântu Gheorghe, membru al serviciului de Siguranţă, venind la oficiul parohial să-l aresteze, a încercat să-l împuşte în cap, însă glonţul a ricoşat în bordura sobei de teracotă, ajungând în piciorul drept şi rănindu-l. Căzut la pământ, părintele Alexandru Petruţ a fost ridicat de un vecin maghiar, care l-a dus pe ascuns la spitalul oraşului. 86



Târgu Secuiesc



Oraşul Târgu Secuiesc (astăzi municipiu) barbaria şovinilor unguri, o revedem prin faptele comise asupra bisericii româneşti, devastată, dar şi din mărturiile preotului Ioan Rafiroiu, fiul protopopului, care ne mărturiseşte păţanile sale din toamna anului 1940, în felul următor: "Sfânta Liturghie o oficiam în prezenţa a doi jandarmi, după ce şi eu primisem o scrisoare de ameninţare încă în ziua de 14 septembrie. În ziua de 26 septembrie, mergând pentru schimbul banilor bisericii la Tg. Secuiesc, între orele 2-3 după masa, am fost atacat în plină piaţă de derbedeii oraşului şi ameninţat cu linşarea, vociferând tot felul de insulte la adresa preotului valah şi a României. Am scăpat graţie intervenţiei unui tânăr ungur din Breţcu, care mă cunoştea şi a intervenit în momentul când voiau să mă linşeze". 87

Până când nord-estul Ardealului a fost ocupat de trupele hothyste, viaţa românilor din Târgu Secuiesc, mergea pe fagaşul său paşnic. Aici Asociaţia ASTRA îşi desfăşura activitatea sa, în paralel cu biserica. Cele două instituţii ţineau aprinsă flacăra românismului în această localitate, în care originea românilor se pierde în negura vremii.



Turia



În localitatea Turia în anul 1930 găsim aproximativ 265 de români, care erau în majoritate greco-catolici. Statisticile ne arată că în anul 1941 mai găsim doar 7 români, restul fiind ori maghiarizaţi ori expulzaţi, cei care au rămas au fost trecuţi cu forţa la catolici. 88

Astăzi biserica nu mai există, deoarce după 1940 nu s-a mai făcut nici o reparaţie la ea, datorită lipsei credincioşiilor, aceasta a căzut în urma unei furtuni (probabil că a şi fost ajutată să cadă).



Arcuş



Localitatea Arcuş a făcut parte din teritoriul cedat administraţiei horthyste, românii în majoritatea greco-catolici au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare, din 124 de români care trăiau aici în 1930, mai găsim doar 6 în 1941.



Valea Mare



Localitatea Valea Mare, a avut de suferit după septembrie 1940, deoarece o parte din populaţia românescă s-a refugiat în zona Întorsurii Buzăului dar şi în alte zone ale României. La 17 noiembrie 1940, un număr de 50 de familii de români, printre care: Mihai Marin, Ioan Macoş, Ioan Niţu, Nicolae Avram, după ce au fost jefuiţi şi bătuţi, au fost alungaţi aceştia sunt cei care au fost consemnaţi în actele vremii. Celor alungaţi le-au fost vândute averile la un preţ derizoriu, iar românii nu aveau voie să cumpere nimic din ceea ce era comercializat de bandele şovine maghiare. Preotul Aldeşiu a fost izgonit din sat, refugiindu-se la Sărmaş, iar parohia a rămas părăsită până ce Episcopia Clujului a trimis aici pe preotul Aurel Babiciu, care după scurt timp se mută la Covasna. În anul 1941, Episcopia Clujului numeşte în Valea Mare pe preotul Ioan Roman, care administrează de aici parohiile Zagon şi Păpăuţi. Preotul Ioan Roman a refăcut biserica, ce se avariase după cutremurul din 1940, cu ajutoare de la Arhiepiscopia Clujului. În timpul ocupaţiei maghiare, părintele Roman a avut curajul să ia poziţie împotriva diversiunii oficialităţilor de a edita un calendar scris în limba română prin care erau denigraţi românii din vechiul Regat. În 1944, în timpul retragerii nemţilor, preotul Roman va fi arestat şi deportat pentru un timp, scăpând din detenţie abia după trecerea frontului şi refacerea teritoriului românesc în graniţele sale. 89




Vârghiş




În localitatea Vârghiş ca şi în multe alte localităţi din judeţul Covasna, au existat până în anul 1940, două biserici, un din lemn construită de români în anul 1814, iar alta din piatră ridicată cum spuneam la început din piatră. Aceasta din urmă nu a scăpat de şovinii horthyşti care au demolat-o în toamna anul lui 1940. Pe locul ei se află astăzi şcoala din localitatea Vârghiş.

Dar să vedem ce aflăm din relatările părintelui Ioan Popa, preot paroh în acea perioadă de tristă amintire care spune în felul următor: "În toamna anului 1934 am fost trimis preot în parohia secuizată Vârghiş, cu filiile: Racoşul de Sus, Tălişoara, Doboşeni, Brăduţ, Filia. Parohia Vârghiş am găsit-o într-o stare jalinică. Puţinii credincioşi care mai erau nu cunoşteau limba maternă. Ca să mă pot înţelege cu ei am învăţat limba maghiară. Bisericuţa din lemn necesita reparaţii radicale, pe care le-am făcut şi am slujit în ea până în 1938, când biserica cea nouă a fost sfinţită. În 1935 am început strângerea materialelor şi cu ajutorul primpretorului Macedon Cionca al plăieşii Ocland, s-a construita biserica cea nouă în mijlocul comunei. În 1936 am cumpărat o casă parohială nouă. Concomintent, am condus lucrările de construire a bisericilor din filiile Racoşul de Sus, Doboşeni, Filia. În Racoşul de Sus a venit ca preot Ilarie Căpâlean, care a terminat biserica şi a construit o casă parohială. Biserica din Doboşeni a fost terminată în exterior. Cea din Filia era ridicată în roşu până la centura de beton, desupra ferestrelor.

Soarta celor patru biserici pe care le-am zidit a fost aceeaşi. Toate patru au fost dărâmate în 1940 de armata horthystă. Activitatea de trezire a conştiinţei naţionale în sufletele românilor desfăşurată de primpretorul Macedon Cionca şi de tinerii misionari, recrutaţi de mitropolitul Nicolae Bălan, numiţi în parohiile ortodoxe din Arcul Intracarpatic şi îndeosebi construirea bisericilor noi în 12 comune din plasa Ocalnd, a provocat o puternică reacţiune intelectualilor maghiari împotriva a tot ceea ce e românesc.

Numărul mare al românilor ortodocşi secuizaţi, care s-au întors la legea strămoşească, a crescut mereu. În Vârghiş numărul credincioşilor români a sporit la patru sute de suflete.

După instalarea trupelor maghiare, în septembrie 1940, în Ocland, colonelul comandant al garnizoanei locale a convocat într-o şedinţă pe toţi intelectualii maghiari din plasa Ocland: preoţi, învăţători şi notari şi împreună au decis dărâmarea tuturor bisericilor ortodoxe şi greco-catolice construite de români. Cu sprijinul armatei horthyste, maghiarii şovini, au procedat la dărâmarea celor douăsprezece biserici, sub conducerea colonelului din Ocland, iar credincioşii au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare care i-au împărţit între ele.

Toate aceastea s-au întâmplat după alungarea preoţilor, în primele zile ale lunii septembrie, între care am fost şi eu împreună cu familia mea

În anul 1944, după eliberarea judeţului Odorhei, am mers în parohia mea Vârghiş, unde am văzut dezastrul provocat de dominaţia horthystă. Biserica nouă era rasă de pe faţa pământului, iconostasul l-am găsit în podul şurii la un om de omenie. Era aproape de Crăciun şi vroiam să rămân în parohie, şă iau legătura cu foştii mei credincioşi, dar într-o noapte am foat arestat de gărzile locale zise şi «patriotice». Am fost dus la Odorhei cu o căruţă de la prefectură, fiind acuzat ca instigator, Prefectul judeţului pe care-l cunoşteam dinainte de 1940, mi-a dat zapiscă* la mână, ca să pot părăsi judeţul. Am revenit în 1945 în oraşul Odorhei, ca preot şi protopop şi am încercat să reanimez viaţa religioasă şi naţională a românilor, care au suferit multe umilinţe, persecuţii, şi tot felul de ameninţări în timpul ocupaţiei horthyste, în acel colţ de ţară". 90



Zăbala



Localitatea Zăbala ca şi alte localităţi deţine astăzi două biserici, una din 1777, care atestă existenţa românilor în această zona, şi alta din 1943, fiind singura biserică din secuime sfinţită în perioada hothystă, alături de cea din Covasna.

Totuşi nici această biserică împreună cu comunitatea ortodoxă, nu a fost ocolită de urgia bandelor horthyste, astfel că dintr-un raport al vremii aflăm că: "În parohia Zăbala jud. Covasna, maghiarii au spart toate geamurile bisericii noi şi ai luat toate lemnele folosite pentru schelele dinlăuntrul bisericii. Parohia a fost dată în judecată pentru locul ocupat de biserică, pretinzându-se 6200 de peno". 91
Credincioşii din Zăbala au rămas fără preot, care a fost nevoit să se refugieze, fapt întâmplat în majoritatea parohiilor din secuime. Astăzi avem o declaraţie a părintelui Gheorghe Rusu din care aflăm următoarele lucruri: "Subsemnatul Gheorghe Rusu preot ortodox român în comuna Zăbala, Judeţul Trei Scaune, refugiat la data de 16 octombrie 1940 în comuna Sita Buzăului, judeţul Braşov, declar următoarele: «În urma cedării către Ungaria a teritoriului ce păstoream m-am hotărât şi am rămas în mijlocul credincioşilor bisericii pe care o păstoream ca să fiu un mângâitor şi conducător al popolaţiei româneşti din comuna Zăbala ajunsă din nou în robia pe nedrept al pământului nostru sfânt. Am rămas în mijlocul credincioşilor din Zăbala şi lângă Altarul sfânt al bisericii noastre unde îmi dădeam seama că aveam de îndeplinit un rol şi o misiune frumoasă pentru a fi îndrumătorul şi călăuzitorul fraţilor noştri rămaşi în robie. Dar hoardele barbare ale neamului asiatic s-au pornit cu o furie de neînchipuit asupra bieţilor români distrugându-le tot şi jefuindu-i şi supunându-i la chinuri de neînchipuit. Porneau noaptea în cete şi bombardau cu pietre şi gloanţe de puşcă locuinţele la aproape toţi românii distrugându-le. Mai tare au avut de suferit locuitorii P.O, V.L, D.R, D.R, G.O, I.C, I.M, G.R, şi alţii. La cei amintiţi mai sus le-au distrus casele, tăindu-le ferestrele, uşile şi pridvoarele cu topoarele, mobila din case le-au sfărmat-o complet, păturile, plapumele şi pernele le-au tăiat cu cuţitele; burdufii de brânză, făina şi ce-au găsit le-au împrăştiat prin case şi prin curţi.

Locuitorului P.V. din Pava care plecase înainte de a veni armata maghiară i-au dat foc la şura plină cu bucate, i-a distrus absolut tot ce-au găsit în casă, sticlele de bulion le-au spart izbindu-le de pereţi, iar după aceste isprăvi şi-au făcut necesităţile în casă, ca să dea dovadă complectă de civilizaţie. Pe toţi cei care le-au distrus locuinţele jandarmii au luat forţat declaraţii de la fiecare, că nu au nici o pretenţie de despăgubire, ameninţându-l că, în caz contrariu, le va da foc şi-i va omorî.

În faţa acestor prigoniri, noaptea fiind nevoit să stau ascuns fără a putea dormi, iar ziua ocupat cu credincioşii pe la autorităţi, m-am îmbolnăvit greu având hemoptizie abundentă, căzând la pat greu bolnav. Deşi eram greu bolnav, totuşi mi s-au trimis ameninţări ca să plec dacă nu vreau să sufăr prigonirile ce le proiectau. În asemenea situaţie fiind am plecat în refugiu şi am venit în comuna Sita Buzăului, unde îmi este familia. Am dat această declaraţie cu întârziere din motiv că am fost greu bolnav în pat, oprit de medic de a vorbi. Aceasta îmi este declaraţia pe care o susţin»".92

În faţa acestei realităţi, Nicolae Colan, episcopul Clujului, adresează o circulară intelectualilor români care vor să vină slujitori în parohiile lăsate fără păstori sufleteşti. Unul dintre cei cinci învăţători care au răspuns chemării Episcopului Nicolae, a fost şi învăţătorul Aurel Babiciu, originar din zona Clujului, slujitor în Zăbala timp de trei ani (1941-1944), ani de teroare şi spaimă pentru toţi românii rămaşi aici.

Din suferinţele sale ca preot misionar în această zonă, părintele Aurel, îl înştinţează într-o scrisoare pe Mitropolitul Nicolae, în felul următor: "După cum se ştie, în toamna anului 1940, odată cu cedarea Ardealului de Nord Ungariei, în regiunea Secuimii nu rămăsese nici un preot ortodox român (…). Grele timpuri au trecut atunci peste capetele românilor. Printre cei dintâi, am fost şi eu, care din dorinţa de a sluji cu dragoste credinţa şi naţiunea mea românească m-am prezentat spre a lua pe umeri această grea misiune. Am primit spre păstorire credincioşii din parohia Covasna, şi spre administrare parohiile: Zăbala, Păpăuţi, Zagon şi Valea Mare. Parohia Zăbala am administrat-o timp de trei ani. În acest timp nu era timp de odihnă pentru mine. Zi şi noapte eram pe drumuri. De multe ori când mergeam să săvârşesc Sfânta Liturghie în vreo comună dintre acestea, eram arestat de autorităţi şi scos cu excorta din satul respectiv. Eram tratat mai rău decât ca şi făcătorii de rele. Dar cu toate acestea, eu n-am dat înapoi şi nici n-am fugit din secuime, cum doreau ungurii. Cu mai mare dârzenie am început la repararea bisericilor şi edificarea lor. În parohia Zăbala, am terminat de edificat biserica cea nouă. Singurele manifestări sufleteşti ale românilor din secuime au fost cu ocazia sfinţirii celor două biserici din Covasna şi Zăbala". 93

Şi credincioşii români din Zăbala au avut de suferit de pe urma agresiunilor unor etnici maghiari. Astfel, se consemnează că, în noaptea de 13/14 septembrie 1940 locuitori maghiari ai comunei s-au constituit în bandă, au sfărâmat crucea de piatră din comună şi au năvălit în casa lui Ruasndra Dumitru pe care au devastat-o. Astfel că locuitorul Cândea Ioan, văzând sălbăticia agresorilor şi auzind ţipetele Rusandrei Dumitru, a încuiat uşile de la casă şi poartă, a legat un câine la poartă, altul la uşa bucătăriei, iar dânsul împreună cu familia lui, s-a retras în pădure. Ungurii după ce au desăvârşit devastarea la Rusandra Dumitru, au plecat la casa lui Candrea Ion, au spart poarta au împuşcat cei doi câni, au spart uşile casei şi au sfărâmat mobile, trâgând mereu focuri de armă. Candrea Ion vedea de la distanţă cum îl căutau jefuitorii cu lanterna, în timp ce şovinul ungur Matyas Anton spunea în ungureşte: "Unde eşti mă, căci mâine noapte vei păţi ca cei câini împuşcaţi". Din cauza teroarei dezlănţuite, Candrea Ion s-a refugiat în România, iar după trei săptămâni a fost expulzată şi soţia sa, împreună cu cei cinci copii. 94

O altă mărturie avem din partea localnicilor care au trăit acele vremuri vitrege care sună în felul următor: "... În şcoală se predă toată materia în limba maghiară, iar copii noştri care la rugăciune îşi fac cruce sunt bătuţi peste degete fiindu-le interzis de a se închina decât numai în limba maghiară. Familiile celor rămaşi în concentrare în timpul ocupaţiei sunt şi ele expulzate fără nici un fel de avere. Drept pentru care am dat prezenta declaraţie". Urmează semnăturile olografe ale celor 12 persoane din Covasna. Întorsura Buzăului la 16 noiembrie 1940. 95

O altă mărturie avem tot de la un român care a cunsocut barbaria şovin-hortystă, şi care declară în felul următor: "Subsemnatul C.C. de ani 63, de profesiune plugar şi de religie ortodoxă, căsătorit cu 5 copii, carte ştiu, cu domiciliul în teritoriul ocupat, în comuna Zăbala, jud. Treiscaune, actualmente refugiat în comuna Sita Buzăului, Judeţul Braşov, declar: «De la ocuparea teritoriului amintit mai sus de către unguri am fost chemat la primărie spunându-mi ca să predau arma, eu am răspuns ce armă să dau că nu am nimic (…) Am fost lovit de un jandarm cu o bâtă enorm de mare, după aceasta au început să mă întrebe de ce nu m-am dus după puturoşii noştri. Eu am răspuns că aici m-am născut şi aici vreau să mor. Nu le-a fost de ajuns aceste cuvinte şi au început să mă bată în mod barbar, după care am zăcut două săptămâni»".96



Pava



În satul Pava, aparţinător al comunei Zagon, populaţia românească a fost redusă la jumătate în perioada 1940-1944. Iată ce ce declară un sătean din această localitate: "Subsemnatul N.V. de ani 58, de profesiune plugar şi de religie ortodoxă, căsătorit cu 7 copii, carte ştiu, cu domiciliul în teritoriul ocupat, în cătunul Pava, comuna Zăbala, jud. Treiscaune, actualmente refugiat în comuna Sita Buzăului, Judeţul Braşov, declar: «De la ocuparea teritoriului de către unguri am fost bătuţi în fiecare zi, de către unguri civili şi de către jandarmi unguri, iar în timpul nopţii nu puteam dormi la locuinţele noastre, alegându-ne diferite ascunzişuri prin pădure, de frica acestor barbari care ne schinjuiau. (…) Am fost bătut în scopul de a mă face să părăsesc domiciliul meu, sau religia ortodoxă, spunându-mi că încă nu m-am dus după puturoşii mei, iar eu am răspuns că niciodată nu voi părăsi acest loc unde s-au născut şi crescut strămoşi de strămoşii mei. Toate acestea le-am suferit până în ziua de 17 Noiembrie 1940, când am fost ridicat de jandarmii unguri de care nu am fost lăsaţi să luăm cu noi ceva îmbrăcăminte, decât ceea ce este pe mine, soţie şi copii. (…) La locuinţa mea mi-au rămas următoarele: casă, grajd, şură, bucătărie, 30 iugăre de pământ, plus recolta după acest pământ, 150 de io, 70 iugăre pădure de brad, 4 cai, 6 căruţe, 3 vaci, 5 porci, plus lucrurile casnic»".97



Zagon



Comunitatea din Zagon împreună cu preotul, care a fost refugiat până la urmă pe furiş, a avut de suferit foarte mult. Românii au fost bătuţi, izgoniţi sau trecuţi la unul din cultele maghiare. Preotul a fost trecut pe furiş, ascuns într-o căruţă cu porumb, în zona Întorsurii Buzăului, iar preoteasa Ana Ciora împreună cu credincioşii Alexe Dobre, Ana Gavrilă, Nicolae Dobre, Constantin Buruiană, Maria Roman, au fost toţi închişi la Cluj. 98 Biserica ortodoxă nu a scăpat de a fi devastată.

Şi din această comună avem câteva mărturi ale românilor care au trecut prin aceste clipe de tristă amintire şi arată în felul următor: "Subsemnatul D.N., de ani 43, de profesie plugar, de religie ortodoxă, căsătorit cu 7 copii, carte ştiu, domiciliat în teritoriu ocupat, în comuna Zagon, Jud. Treiscaune, actualment refugiat în comuna Sita Buzăului, Jud. Braşov declar: «După ocupare am fost obligaţi să vorbim numai ungureşte şi nu eram lăsaţi să mergem la lucrul câmpului, bătându-ne cu pietre şi cel mai mic copil, şi strigând după noi cuvinte murdare.(…) În ziua de 20 Noiembrie 1940 am fost chemaţi la primărie unde am fost obligaţi de unguri să ne botezăm ungureşte şi să fim unguri, iar după aceea nu au mai vroit să fim nici unguri, ci au spus să părăsim imediat locuinţa că o să fie rău de noi. În noaptea de 20 Noiembrie 1940 orele 11 am fost ridicat de acasă împreună cu familia neputând lua cu mine decât cu ceea ce eram îmbrăcat, atât eu cât şi familia. Am fost urmăriţi şi aruncaţi peste frontieră»".99

Scriitorul Domokos Geza, care şi-a petrecut o bună parte a copilăriei în satul bunicilor săi, Zagon, mărturisea în 1972, în convorbirea cu Beke Gyorgy (publicată în volumul "Fără interpret") următoarele: "Din păcate, mai târziu a trebuit să fac cunoştinţă şi cu această realitate deosebirea dintre români şi secui, ca «izvor de duşmănie şi neîncredere». Am văzut cum, în septembrie 1940, după Dictatul de la Viena, o parte dintre flăcăii unguri au organizat un fel de program printre români (...). Am mai avut o experienţă care m-a rănit adânc. Îmi revine uneori, şi face parte din amintirile mele cele mai zguduitoare. Cu prilejul unor instrucţii premilitare, tinerii maghiari şi cei români au fost împărţiţi în grupe separate (…). Parcă-i văd pe locuitorii români care treceau cântând - şi erau obligaţi să cânte - faimosul cântec despre Horthy, care, dacă-mi aduc bine aminte se încheia cam aşa «ochii joacă bucuroşi în cap, calul-i joacă-n sânge roşu de valah». Şi această oroare trebuiau s-o cânte pe ungureşte tinerii români! Spun asta acum, aici, pentru că, din păcate, şi asta face parte din trecutul nostru. Şi acum, când noi ne străduim să netezim calea de apropiere… este nevoie însă de multă răbdare şi înţelepciune". 100 Din această mărturie a scriitorului maghiar, deducem de fapt la ce umilinţe au fost supuşi românii din acea perioadă.



Păpăuţi



Comunitatea românească din localitatea Păpăuţi aproape că a dispărut în perioada 1940-1944. De la 346 de români care existau în 1930, în 1941, au mai rămas doar 16 români, restul ori au fost izgoniţi, ori au fost maghiarizaţi şi trecuţi la cultele maghiare. 101
Comunitatea de aici deţine din 1936 o a doua biserică construită în stil bizantin. Biserica ortodoxă nouă aproape terminată a fost devastată, acoperişul distrus, crucile şi masa din altar au fost sfărâmate, iar un zid din componeţa bisercii dărâmat. Pe zidul bisericii, în exterior, s-a vopsit tricolorul unguresc, iar în interor au scris imnul unguresc: "Isten ald meg a magyar". Până la urmă aceasta a fost transformată în WC public. 102 Toate acestea au fost săvârşite de bandele de levenţi care acţionau sub supravegherea jandarmeriei.

Potrivit raportului Consulatului general al României la Cluj, nr. 5110 din 30 sept. 1941, până la acea dată "În secuime sate întregi au trecut la romano-catolici (...) În Aita Seacă, jud. Trei Scaune, au fost forţaţi să treacă la diferite confesiuni maghiare 98 familii, deci, aproape tot satul" Documentul menţionează în continuare că "au trecut la alte confesiuni, totalitatea credincioşilor ortodocşi în următoarele parohi din secuime: Biborţeni, 89; Porumbenii Mari, 191; Băcel, 605; Baraolt, 265; Bicsad, 1491; Căpeni, 217; Comolău, 212; Micfalău, 1582. Au trecut marea majoritate a credincioşilor din comunele: Cernatul de Jos, 201, au mai rămas două familii; Aita Mare, 257, au mai rămas 36 de suflete; Aita Medie, 423, au mai rămas 3 suflete; Băţanii Mari, 468, au mai rămas 6 faimilii; Chichiş, 545, au mai rămas 5 familii; Lisnău, 548, au mai rămas 18 familii; Ozun, 778, au mai rămas 50 familii; Sfântu Gheorghe, 2119, au mai rămas 40 de suflete". 103
Iată că am terminat cu relatările faptelor petrecure din perioada horthystă din localităţiile din judeţul Trei Scaune de atunci, astăzi Covasna. Am văzut din mărturiile vremii situţia românilor din această zonă, care au fost de-a dreptul înfiorătoare. De reţinut că în Istoria Românilor din toate timpurile, nici când populaţia românească nu a suferit atât de mult într-o perioadă atât de scurtă, şi nici nu au fost distruse şi devastate atât de multe biserici, pe o suprafaţă atât de mică, cum este judeţul Covasna, astăzi cel mai mic judeţ din România.

Consecinţa acestor fapte se regăsesc pe deplin şi astăzi în această zonă, deoarece sunt comunităţi întregi (ex. Bicsad) în care nu se mai ştie deloc limba română nici chiar de către români. Mulţi dintre locuitorii acestor zone, care se numesc secui, sunt de fapt români maghiarizaţi, şi asta îi dă de gol uneori religia, (ortodoxă) iar alteori numele românesc, dar care a fost maghiarizat (ex. Sibianu-Szebeny; Bucur-Bokor; Simion-Simon; Radu-Raduly; Bârsan-Berszan etc.).

Un alt lucru evident este, viaţa spirituală. Dintr-o comuniate de 100 de perosane dacă într-o zi normală de Duminică vin la biserica, 4-5 credincişi. Credincioşii proveniţi din căsătoriile mixte vin la biserică doar la sărbătorile mari (Paşti, Crăciun). Copii care sunt născuţi într-o familie mixă, în majoritatea cazurilor sunt botezaţi la religile maghiare.

Am dorit să amintesc aceste lucruri deoarece, am studiat câteva mărturii scrise (procese verbale sau jurnale ale parohiilor din perioada interbelică) de la parohiile din zona Baraoltului (Aita Mare, Aita Medie, Belin, Căpeni), şi am constatat că prezenţa româniilor la slujbe (înainte de anul 1940) era estimativ între 60-80%, în zile de sărbători şi Duminici, iar la sărbătorile mari ajungeau până la 90%. Astăzi la sărbătorile mari dacă reuşeşti să vezi în biserică 40% din întrega comunitate de ortodocşi.

Perioada horthystă a lăsat urme adânci în sufletele celor care le-au trăit. Astăzi, cine merge şi vorbeşte cu bătrânii, care au trecut prin acele vremuri de tristă amintire, este imposibil ca aceştia să nu reamintească despre suferinţele îndurate de ei în acea perioadă.


37Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 136
38 Mihai Fătu, op. cit. p. 84

39Nicolae Corneanu, Biserica românească din nord-vestul ţării în timpul prigoanei horthyste, Editura IBMBOR, 1985, p. 36

40 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 202

41 Ioan N. Ciolan, op. cit. p. 58

42 Ibidem p. 83

43 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 205

44 Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, documentul nr. 9245/octombrie 1944

45Ioan N. Ciolan, op. cit. p. 58-59

46 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 208

47 Ibidem

48 Ioan N. Ciolan, op. cit. p. 60

49 Dr. Nicu Marţian; Dr. Mihai Racoviţan; Dr. Ioan Ţepelea; Vasile Lenchţean; Vasile Cibăncan; Dr. Liviu Ţâru, Transilvania în cel de-al doilea război mondial în Istoria României. vol. II, cap. VII, Editura Gheorghe Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, p. 1432

50 Ibidem

51 Ibidem

52 Documentul în arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, dosar III/484/1940, nenumerotat, apud Mihai Fătu, Biserica românească din nord-vestul ţării sub ocupaţia hortistă 1940-1944, Editura IBMBOR, Ed. Politica 1985, p. 240

53 Ibidem

54 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 225

55 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 232

56 Ioan N. Ciolan, op. cit. p. 60

57 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 237-238

58 Ibidem

59 Dr. Nicu Marţian; Dr. Mihai Racoviţan; Dr. Ioan Ţepelea; Vasile Lenchţean; Vasile Cibăncan; Dr. Liviu Ţâru, op.
cit. p. 1436

6 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 243

61 Mihai Fătu, op. cit. p. 140

62 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 250

63 Ibidem

64 Arhiva Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba şi Sibiu, act înregistrat la nr. 10763/10 sept. 1940

65Ioan N. Ciolan, op. cit. p. 72-73

66 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 263

67Ibidem

68Ibidem

69Ibidem

7 Ioan N. Ciolan, op. cit. p. 69

71 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 300

72 Ibidem

73 Ibidem

74 Ibidem

75 Ioan N. Ciolan, op. cit. p. 74

76Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 329

77 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 337
78 Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, documentul nr. 12054/40

79 Ioan N. Ciolan, op. cit. p. 75

8 Ioan N. Ciolan, op. cit. p. 74

81 Idem, op. cit. p. 75

82 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 352

83 Arhiva Arhiepiscopiei Sibiu, document Nr. 09220/21 oct. 1944

84 Arhiva M.A.E., fond Transilvania, 1940-1944, vol. 199, f. 12-13, 18, apud, Mihai Fătu, op. cit. p. 238

85 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 363

86 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 367

87 Ibidem

88 Ibidem

89 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 395

90 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 400

91 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 429
* ZAPÍSCĂ s. v. adeverinţă, certificat, dovadă, mărturie, cf. DEX ediţia 1998

92 Ioan N. Ciolan, op. cit. p. 56-57

93 Arhiva Episcopiei Clujului, document 5255/26 oct. 1945

94 Arhivele Naţionale Covasna, Fond Pretura Plăşii Buzăul Ardelean, Dosar nr. 662, p. 33, apud Ioan Lăcătuşu, în Pagini din calvarul românilor covăsneni, în timpul ocupaţiei horthyste, din toamna anului 1940, AGVISTIA 11, Editura Angustia, 2007 p. 279

95 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 438

96 Dr. Nicu Marţian; Dr. Mihai Racoviţan; Dr. Ioan Ţepelea; Vasile Lenchţean; Vasile Cibăncan; Dr. Liviu Ţâru, op. cit. p. 1432

97 Arhivele Naţionale Covasna, Fond Pretura Plăşii Buzăul Ardelean, Dosar nr. 661, p. 225, apud Ioan Lăcătuşu, în Pagini din calvarul românilor covăsneni, în timpul ocupaţiei horthyste, din toamna anului 1940 AGVISTIA 11, Editura Angustia, 2007 p. 279

98 Ibidem, p. 51

99 Ibidem, p. 39

100 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 442

101 Arhivele Naţionale Covasna, fond. cit. p. 75, apud Ioan Lăcătuşu, op. cit.

102 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 442

103 Ibidem, p. 447

104 Ioan N. Ciolan, op. cit. p. 76

105 Arhiva M.A.E., fond Transilvania, 1940-1944, vol. 200, f. 331


 Martiri Romani din Transilvania back 
Martiri Romani din Transilvania

»Martiriul BisericiiMartiriul Bisericii
»Parohia Aita MareParohia Aita Mare


Martiri Romani din Transilvania

»Diktatul de la VienaDiktatul de la Viena
»Aparatul represiv horthystAparatul represiv horthyst
»Atrocităţi maghiareAtrocităţi maghiare
»Aita SeacăAita Seacă
»Câmpia TurziiCâmpia Turzii
»CiumirnaCiumirna
»CucerdeaCucerdea
»HâdaHâda
»HalmăjdHalmăjd
»HodoşHodoş
»HuedinHuedin
»IanculeştiiIanculeştii
»IpIp
»LăscudLăscud
»LuduşLuduş
»MoiseiMoisei
»Mureşenii de CâmpieMureşenii de Câmpie
»Prundu BârgăuluiPrundu Bârgăului
»SărmaşuSărmaşu
»TrăzneaTrăznea
»ZalăuZalău


Martiri Romani din Transilvania

»ZalăuCrime maghiare in Nordul Ardealului
»ZalăuPresa maghiara anti-Romania
»ZalăuFilme
»ZalăuDocumente, carti
»ZalăuImnul Eroilor



Home |  Filme |  Fotografii |  contact@martiriromani.com
GID-Romānia  | CivicNet-Piata Universitatii  | CivicMedia  | Victor Roncea  | Dan Tanasa  | Condeiul Ardelean
Muzee din Maramures  | Muzeul National al Refugiatilor  | Parohia Aita Mare  | Forumul Civic al Romānilor din Harghita si Covasna
Sindicatul C.T.F. Brasov 2007