Martiri Romani din Transilvania  
»HomeHome
»Martiriul Bisericii Ortodoxe Române din ArdealMartiriul Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal
»Masacre din 1917-1919Masacre din 1917-1919
»Teroarea horthystăTeroarea horthystă
»Decembrie 1989Decembrie 1989
»Târgu Mureş 1990Târgu Mureş 1990
»CriminaliCriminali
»Filme, documenteFilme, documente
»FotografiiFotografii


Martiri Romani din Transilvania


Martiri Romani din Transilvania


Martiri Romani din Transilvania


Martiri Romani din Transilvania


 Martiri Romani din Transilvania back 

Solutii politice prin crime



Raoul Şorban, Invazie de stafii
Situatia românilor si evreilor din Transilvania de Nord (Ungaria) poate fi asociata cu invazia - si practica - raului, cu brutalizari, prigoane sadice practicate de institutii ungare de stat si sub indrumarea acestora, ca si de oameni de rând, care, acceptau cu supusenie obiceiul vremii. Printre practicantii raului a predominat tipul omului supus, ascultator, conformist, gata mereu si oricând sa satisfaca intentiile si dorintele puterii statului. Puterea avea nevoie de executanti dispusi sa tina sub controlul teroarei intreaga sfera a vietii "nationalitatilor" ca sa obtina supunerea timorata a cetatenilor. In momentul culminant al antisemitismului maghiar din anii razboiului, când au fost organizate ghetourile si convoaiele de deportati spre lagarele de exterminare din afara tarii (Ungariei), au fost ucisi 618.000 de evrei din Ungaria, din care aproximativ 200.000 erau transilvaneni. In privinta românilor exterminati, autoritatile Ungariei au preferat ca acestia sa fie anihilati prin structurile militare, intrucât in cadrul unei armate, aflata pe picior de razboi, puteau fi exterminati oameni fara limita si cu sânge rece, fiindca legile imperativelor militare pot justifica si asemenea actiuni.

De altfel puterea traditiei de a uza de armata pentru reglarea unor calcule etnice era activa in Ungaria inca din anii primului razboi mondial, când cea mai mare parte a armatei ungare era alcatuita din tineri români, slovaci, ruteni, svabi etc. Scopul urmarit? Un raport mai "convenabil" dintre majoritatea nationalitatilor si minoritatea reprezentata de maghiari , minoritari in propria lor tara.

Sa ne abtinem insa de la a blama caracterul national al rezolvarilor politice prin crime, fara a ne bizui pe fapte. Mecanismul totalitar al Ungariei si-a insusit practicile naziste, fara ca acestea sa incarce cu remuscari constiinta etica a tarii si a indivizilor participanti la diverse actiuni criminale. Totusi pacatele comise impotriva evreilor, românilor, sârbilor nu s-au datorat doar politicii totalitariste a statului maghiar, cât mai ales constiintei morale viciate a societatii si indivizilor. In conceptia totalitarismelor, in general, a celei ungare, in special, dusmanul era considerat a fi prezent in interiorul tarii. Aceasta idee era intregita si sustinuta de concluzia ca acel dusman trebuie anihilat, trebuie nimicit. Evreii si românii, in anii celui de-al doilea razboi, au fost considerati in Ungaria "dusmani de rasa" ai ungurimii, ca atare razboiul de exterminare pus la cale impotriva lor era socotit motivat si necesar. Am cunoscut noi insine printre cadrele de comanda ale unei unitati de munca fortata militarizata ("munkásszázad") oameni de rând, oameni obisnuiti, desigur buni familisti la casele lor, care au savârsit atrocitati si crime. Unde era constiinta lor morala? Am mai cunoscut paznici de inchisoare care nu ezitau sa brutalizeze pâna la schilodire. In Transilvania de Nord (Ungaria), de-a lungul celor patru ani de ocupatie, eram amenintati, urmariti, agresati fizic si moral, maltratati: - românii si evreii. Impotriva nelegiuirilor revolta nu era posibila.

Panorama celor patru ani de ocupatie maghiara contine multe intâmplari care provoaca indignare, revolta, mâhnire. Voi incerca sa iau in evidenta câteva, fiindca inventarul complet al nelegiuirilor, nici n-a fost inca intocmit si nu s-ar putea comprima nici macar intr-un volum.

Ungaria a participat la razboiul antisovietic cu o armata - a II-a - compusa din 256.000 combatanti, dintre care cca. 150.000 erau români, iar ceilalti proveneau din rândurile altor "nationalitati" (slovaci, svabi, ruteni etc.) Daca in Cotul Donului armata ungara a suferit cea mai dezastruoasa infrângere din intreaga sa istorie moderna, pe planul intern al politicii de maghiarizare, infrângerea militara, cu pieirea a 100.000 de români, morti si disparuti, a reprezentat un succes in conformitate cu ansamblul doctrinelor ungare de maghiarizare a tarii.

Cei care au urmarit desfasurarile luptelor din primul razboi mondial au remarcat ca cca 65% dintre cei cazuti ca ostasi ai Regatului Ungar pe diversele fronturi erau români. Desigur statisticile oficiale ungare nu au dat in vileag - nici atunci, nici in anii celui de al doilea razboi mondial - cifrele celor morti ori disparuti pe fronturi dupa nationalitatea lor. In ambele imprejurari a intervenit camuflajul dar si o stare de indiferenta, un fel de infirmitate nationala a românilor fata de o situatie foarte grava. Numai aceasta stare de indiferenta poate explica familiaritatea excesiv exaltata si mediatizata a "colaborarilor" actuale dintre Armata Româna si Armata Ungara, in acele imprejurari in care Armata Maghiara continua sa se insiruie sub simbolurile aceleeasi steme sanstefaniste (simboluri ale stapânirii ungare peste Transilvania si peste "nationalitati"), ale aceluiasi drapel de totdeauna, si se leaga de misiunea sa istorica cu acelasi juramânt de ieri si de azi, cu acelasi text al imnului national intr-o neschimbata nazuinta. Cu ajutorul administratiei civile si militare ungare s-a savârsit - cum s-a mai spus - asasinarea a cca 200.000 evrei ardeleni (si inca a 418.000 evrei din Ungaria), a celor cca. 100.000 de români, a unui numar greu de precizat de tigani, ca si expulzarea si gonirea din Ardealul de Nord (Ungaria) a sute de mii de români. Prin urmare aceeasi armata, ieri si azi, se arata neinteresata de-a lungul istoriei de necesitatea unor lamuriri si intelegeri reciproce cu vecinii si cu nationalitatile din cuprinsul Ungariei.

Mai avem motive sa retinem un alt aspect care, pe buna dreptate, poate stârni nedumeriri. Cum este indeobste cunoscut, statul ungar pe de o parte, pe de alta ungurimea, au cerut in mod public iertare pentru crimele pe care le-au comis: de doua ori de la slovaci, de mai multe ori de la evrei, o data de la sârbi. Dar nici statul maghiar nici ungurimea nu au cerut scuze ori iertare - si nu considera necesar s-o faca - pentru crimele savârsite de-a lungul istoriei fata de români!

Putem oare ramâne netulburati in fata fortei semnificatiei limpede cuprinsa in aceasta situatie?

Ca incheiere ma simt indemnat sa arat ca satul Stoiana, unde am revenit in 1991, dupa vreo patruzeci de ani de exil, a simtit nevoia sa confere simbolului tot ceea ce depaseste puterea de intelegere a satenilor. In centrul satului a fost ridicat un obelisc cu mesaj memorial, prin care oamenii vor sa-si arate sentimentele si gândurile (colective) intr-o inscriptie. Pentru a fi corect intelese - inscriptia si epoca pe care o evoca - sunt necesare câteva lamuriri.

Satul Stoiana a fost si este locuit de români, majoritatea locuitorilor, si - in prezent - de cca 5% maghiari, care traiesc alaturi intr-o fireasca si calma armonie. In 1940, dupa Diktatul de la Viena, majoritatea tinerilor români s-a refugiat in România.

Intr-o asemenea imprejurare, inscriptia si numele celor cazuti in razboi, gravate pe obeliscul din satul Stoiana, divulga starea in care a fost azvârlita lumea româneasca. Dar mai ales taranii români.

Iata textul acestei inscriptii:

"EROII CAZUTI IN AL DOILEA RAZBOI MONDIAL: ALBUS STEFAN, FELDINGER ABRAHAM, MORAR F. EUGEN, MURESAN P. GAVRILA, MURESAN I. STEFAN, POP T. IOAN, POP T. IZIDOR"

"Eroii", adica victimele, erau sase tineri români si un tânar evreu! Nici un ungur! Situatia nu s-a datorat imprevizibilului, ci rânduielilor stabilite de statul maghiar, care transformase dispretul si opresiunea in crima oficializata. Era vremea când românii au ajuns sa traiasca intr-o tara unde oastea din care faceau parte nu era a lor, ci a unora care se aratau a fi fost dusmanii lor.

Obeliscul de la Stoiana, si alte multe asemenea semne de morminte ale satului românesc din Ardealul de Nord (Ungaria), se arata astazi asemenea unei sumbre profetii pentru viitor.

Degeaba se straduie propaganda hungarista sa ne prinda in pânzele unor blânde iluzii, adevarul ne ia de mâna si ne obliga sa-l urmam, inlaturând valul care incearca sa ni se lase pe ochi.

In refugiu la Bucuresti
Diktatul de la Viena a lasat amintiri prevestitoare de mari complicatii si chiar de nenorociri. Era unul din ultimele masacre politice regizate de nazisti inainte de izbucnirea razboiului germano-sovietic, care in orizont european si in efectele lui a pus capat vietii noastre inocente si ne-a implicat, prin consecinte, in destinul celor haraziti sa infrunte groaza anilor si intâmplarilor razboiului, cu evenimentele sale fatale.

Diktatul a marcat inceputul unui timp in care aveau sa se desfasoare, sub ochii nostri, istorii dramatice, cu urme dezastruoase pentru oameni si neamuri. In cazul meu, mi-a remodelat viata si destinul, aruncându-ma in conflictele si controversele morale ale epocii.

Constiinta oamenilor era ravasita de spaime si pericole, ranita de neputinta in fata destinului, marcata de semnul germanic al national-socialismului militarist, nimicitor de pace si de omenie.

Am parasit Clujul in ziua de 10 septembrie 1940, insotindu-l pe seful meu, rezidentul regal dr. Coriolan Tataru. Ne-am oprit la Turda. Orasul era nelinistit si cuprins de crize, de panica chiar, si de revolta. Investirea cu puterea suprema in stat a unui general, care emitea proclamatii, a fost primita cu incredere si aclamatii de opinia publica.

De la Turda ne-am indreptat spre Bucuresti. In vâlvataia capitalei am cautat sa ma feresc de cei animati de impulsuri agresive, extremiste, fata de realitatile vremii.

Circumstantele erau de asemenea natura incât favorizau domnia celui mai temerar si mai abuziv bun plac. Se mânuiau cuvinte belicoase, dar cu prea putina participare la starea adevarata pe care istoria o impusese tarii si locuitorilor ei.

Vremea, despre care incerc sa vorbesc, a fost pentru români, vremea unei prabusiri nationale. A unei prabusiri trecatoare. O vreme de capitulare, de resemnare, de sfârseala.

Vremea in care scriu aceste insemnari este, din nou, vremea unor catastrofe, fata de care infrângerea de la 30 august 1940 pare o criza oarecare. Fiindca ceea ce se petrece acum ar vrea sa poarte semnele unui final, de care izbuti-vom oare sa scapam? O stare rusinoasa, datorata unor politicieni diletanti - invaluiti, majoritatea lor, in taceri, complicitati, stângacii si afaceri vinovate. Lumea toata stie ori intuieste adevarul, pe care il citesti in ochii incremeniti de indignare ai tuturora de fiecare data când puterea capituleaza fara a opune rezistenta, fara batalii. Cine ar putea sa masoare amploarea acestei prabusiri la care incearca sa contribuie ura nemarginita si dispretul atavic, ce nu se stinge de veacuri in politica unui popor de lânga noi, dispus sa ne suporte doar in calitate de argati.

Atunci, in toamna anului 1940, am fost prevenit de Iuliu Maniu ca ar fi ingrozitor sa ajung "in mâinile strainilor", când a aflat ca intentionez sa ma intorc "acasa", la ai mei, lânga Cluj (Ungaria), unde "tara" nu mai putea exercita nici o protectie asupra românilor; unde populatiei românesti majoritare ii va fi impusa o ideologie si o limba straina pentru a o integra unui râvnit si presupus imperiu, la discretia unui "dusman fara mila".

Despre Iuliu Maniu, pe care il cunosteam din copilarie, trebuie sa notez, fara a ma afla sub impulsul unui sentiment de admiratie romantica, ca personalitatea sa avea maretie istorica. O personalitate stapânita de pasiunea infaptuirii unui tel coincident cu un curent larg ce cuprindea nazuintele intregului popor.

De când l-am cunoscut, din copilarie cum spuneam, stiam ca prin Iuliu Maniu s-a concentrat intr-o fapta istorica programul national al tuturor românilor: Unirea Ardealului cu Tara Mama.

Am relatat in alta parte despre imprejurarile in care Iuliu Maniu a obtinut eliberarea mea din arestul politiei legionare din Bucuresti, la inceputul lunii octombrie 1940, când m-a pus in fata unei dileme: Ancara ori Cluj? La Ancara ar fi urmat sa actionez in anii razboiului ca agent al sau, legat astfel, sub aspect politic, de destinele P.N.T.-ului.


 Martiri Romani din Transilvania back 
Martiri Romani din Transilvania

»Martiriul BisericiiMartiriul Bisericii
»Parohia Aita MareParohia Aita Mare


Martiri Romani din Transilvania

»Diktatul de la VienaDiktatul de la Viena
»Aparatul represiv horthystAparatul represiv horthyst
»Atrocităţi maghiareAtrocităţi maghiare
»Aita SeacăAita Seacă
»Câmpia TurziiCâmpia Turzii
»CiumirnaCiumirna
»CucerdeaCucerdea
»HâdaHâda
»HalmăjdHalmăjd
»HodoşHodoş
»HuedinHuedin
»IanculeştiiIanculeştii
»IpIp
»LăscudLăscud
»LuduşLuduş
»MoiseiMoisei
»Mureşenii de CâmpieMureşenii de Câmpie
»Prundu BârgăuluiPrundu Bârgăului
»SărmaşuSărmaşu
»TrăzneaTrăznea
»ZalăuZalău


Martiri Romani din Transilvania

»ZalăuCrime maghiare in Nordul Ardealului
»ZalăuPresa maghiara anti-Romania
»ZalăuFilme
»ZalăuDocumente, carti
»ZalăuImnul Eroilor



Home |  Filme |  Fotografii |  contact@martiriromani.com
GID-Romānia  | CivicNet-Piata Universitatii  | CivicMedia  | Victor Roncea  | Dan Tanasa  | Condeiul Ardelean
Muzee din Maramures  | Muzeul National al Refugiatilor  | Parohia Aita Mare  | Forumul Civic al Romānilor din Harghita si Covasna
Sindicatul C.T.F. Brasov 2007