Martiri Romani din Transilvania  
»HomeHome
»Martiriul Bisericii Ortodoxe Române din ArdealMartiriul Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal
»Masacre din 1917-1919Masacre din 1917-1919
»Teroarea horthystăTeroarea horthystă
»Decembrie 1989Decembrie 1989
»Târgu Mureş 1990Târgu Mureş 1990
»CriminaliCriminali
»Filme, documenteFilme, documente
»FotografiiFotografii


Martiri Romani din Transilvania


Martiri Romani din Transilvania


Martiri Romani din Transilvania


Martiri Romani din Transilvania


 Martiri Romani din Transilvania back 

Când ţara si-a pierdut identitatea (1)



Raoul Şorban, Invazie de stafii
Protestul popular, oricât a fost el de energic, nu putea avea o pondere reala in modificarea deciziei de la Viena. Tot ce se spunea, se scria, se simtea ori se striga pe strazi, toate incercarile de a infrunta Diktatul se dovedeau a fi neputincioase in fata mecanismului puterii si a birocratiei politice manevrate de Germania, Italia si U.R.S.S. Aliantele si garantiile acordate României anterior anului 1940 cuprinse in documentele parafate cu buna credinta si speranta, datorita schimbarii brusce intervenita pe scena politica mondiala prin intelegerea dintre Germania nazista si Uniunea Sovietica, nu mai aveau nici o valoare intrinseca pentru România.

Timpul a pus in actiune continuturi indisolubile, subiective si obiective, care manifestându-se in opozitie cu logica omeneasca pareau a se sustrage oricarei analize rationale si erau de nepatruns. Viata se populase cu ceea ce scriau ziarele si se vorbea la radio: cu zvonuri, controverse, nelinisti. Aparuse presimtirea amara ca ceea ce va urma ne va arde inima si ne va chinui existenta. Nimeni nu-si facea vreo iluzie cu privire la adevarata dimensiune a primejdiei, fara ca, totusi, cineva sa dea alarma. S-a inteles insa cu claritate ca situatia nu era pendinte de un punct de vedere politic, ci de unul ilogic, datorita caruia nu aveau sa se modifice doar niste linii de frontiera pe harta si in viata unor oameni, ci insasi substanta morala a vietii . Mai intâi isi pierduse puterea cuvântul, compromis de minciuna institutionalizata si de tradare, apoi se topise constiinta morala, puterea ei de a reactiona la ignorarea ori lezarea celor mai elementare legi ale bunului simt. Germania - nazista, U.R.S.S. si aliatii lor facusera din minciuna un principiu de inlocuire a adevarului, si din lipsa de umanitate o practica. Surghiunul intern si constiinta propriei neputinte devenisera semnificative pentru un nou mod de viata. Politicienii timpului vedeau confirmarea ideilor in experientele fortei si in aplicarea santajului cu forta. Miscarea legionara din România, supusa Germaniei, s-a lepadat de interesele vitale ale tarii si ale poporului. Incercarea ei de a impune o viziune fragmentara, intru totul subiectiva asupra lucrurilor a esuat. Indignarea morala fata de inumanitate, crime, brutalitate era generala, dar fara efect. Alianta - ce nu parea subreda - dintre cele doua tabere ale Europei, turnase in tipare politice "aranjamente", sub aspectele unor concepte ce nu pot fi definite decât in legaturile lor reciproce.

Se incepuse marea actiune de pervertire si cumparare a constiintelor, cu scopul de a se folosi de cât mai multi oameni de prestigiu pentru a justifica tot ce era injust. Actiunea aceasta nu a reusit insa in România, amputata fara sovaire si mila. Poate tocmai din acest motiv - pentru intimidare si nu din razbunare - au cazut victime sute de oameni fara vina, intre ei personalitati proeminente, precum Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, Victor Iamandi...

In acea perioada când teritoriul României a fost redus, in urma intelegerii germano-ruse, cu aproape 100.000 km 2 , si cu cca 7. 000.000 din locuitorii sai, s-a produs un proces de ruptura in istoria politica a tarii. O ruptura care pe de o parte a facut imposibila repetarea ori reproducerea formelor vechi de guvernare, obligând la parasirea directiei obisnuite de actiune a oricarui demers politic traditional, pe de alta a determinat acceptarea realitatii constituite fara deprinderi codificate, modificarea diverselor demersuri de abordare, o dialectica a actului imediat, ce se manifesta in procese discontinui, expuse unor posibilitati de metamorfozare, de reajustari impuse de catre imprevizibile prefaceri de situatii. Ruptura nu s-a limitat la acea dezradacinare fara de care adaptarea la noi realitati nu este posibila, ci s-a aratat a fi singura solutie capabila sa faca fata unor mecanisme care noua, contemporanilor, ne pareau irationale, fiindca se plamadeau din abaterea de la sensul originar a doua principii, reciproc rezistente la argumentele sistemelor lor, unul fiind intruchipat de Uniunea Sovietica, celalalt de Germania nazista.

In decursul anilor au fost minimalizate ori trecute sub tacere procesele de abatere de la consecventa continuitatii a doua sisteme, preocupate de elaborarea si structurarea in practica a doua sensuri diametral opuse privind insasi esenta vietii si a societatii in lume.

De aceste amintiri, si de semnificatiile unor evenimente de mult petrecute, se leaga perioada cea mai complicata si problematica a vietii celor care au fost martorii ei.

Pornind de la unele sensuri ce nu pot fi disociate de procesele mentionate, epoca nu poate fi citita cu mijloace simple. Textul ei, investit cu semnificatii irationale, era desprins de intelesuri uzuale si detasat de presupusul adevar. Cei ce si-au asumat raspunderi publice in spatiul spaimelor timpului erau adeseori nevoiti sa se nege pe sine. Pâna si tara isi pierduse propria ei identitate, fiind obligata sa se lase patrunsa si chiar dominata de forte ce-i erau straine. Aceasta era oare conditia de a fi lasata in viata?; de a pastra in realitatea ei traita insasi constiinta fiintei sale? Imaginea ei din timpul razboiului continua sa dezvaluie, prin insasi continuturile ei, acea dezmembrare a identitatii sale reale care i-a fost impusa - si apoi incriminata - chiar de catre unii din autorii ei, deveniti judecatorii acelor desfasurari pe care ei insisi le-au pus la cale. Fiindca, dupa cum au demonstrat vremurile, au fost justificate unele dintre evenimentele trecutului prin argumentul imperialist al fortei, transpus in diversiunea unor jocuri de cuvinte, investite insa cu puteri depline, capabile a formula pâna si sentinte de condamnare la moarte.

Sa ne lepadam oare de acea lume nocturna, s-o consideram ca si moarta, sa refuzam amintirile confuze si obsedante, umbrele ce umplu spatiile sufletului intunecându-le? Sa ignoram faptul cu toate crimele raspund in fata aceluiasi criteriu moral, indiferent de schemele lor justificante, si ca, indiferent de mobilul lor, chipurile lor se aseamana?

Lucruri si intâmplari dupa Diktat

Mi-e teama, ca nu voi izbuti sa le lamuresc pe de-a-ntregul, mai ales când nu e vorba de vreo nepotrivire ori de niste conflicte intre doua sau mai multe standarde comportamentale, de niste conventii divergente, greu de deslusit si de inteles astazi, dupa mai bine de 60 de ani, - ci mai ales de moduri diferite de a simti si intelege istoria, de a ne raporta la ea intr-o perioada aspra, in care catastrofele puteau nimici orice credinta, orice speranta...

Vorbind despre ele, voi cauta sa ma refer, cât mai concret posibil, la o ambianta si la acele argumente nepartinitoare si lipsite de patima, care m-ar putea impaca chiar si cu o dusmanie dintr-o alta era a existentei mele.

Pentru a fi mai lesne inteles, voi aminti ca toti cei care ne stiam a lucra in spirit democratic pentru "cauza nationala", in anii când o parte a Transilvaniei fusese ocupata de unguri (septembrie 1940 - septembrie 1944) - intre ei aflându-se fosti si viitori national-taranisti, liberali, social-democrati, legionari, comunisti s.a. - am presupus, am crezut chiar, ca intre noi nu poate sa existe, in general, decât o relatie ideala, alta decât cele obisnuite; o relatie patrunsa de un flux continuu de energie tonica, de armonie, solidaritate si buna intelegere...

N-as vrea sa pierd din vedere ca trecutul spre care incerc sa-mi indrept atentia nu este altceva decât o umbra; o umbra a carei amintire nu se poate insa nega, fiindca substanta ei dainuie in interiorul fiintei noastre, acolo unde se afla si mormântul propriei existente.

Dar sa vorbim, inainte de toate, despre interesul pe care il merita ziarul "Tribuna Ardealului", cu defectele sale ce proveneau din neajunsurile timpului.

Componenta redactiei acestui "organ de afirmare a românilor din Ungaria" a fost rezultatul unui hazard, din care a lipsit, fireste, cu desavârsire, selectia.

Inca din primele zile de existenta a ziarului, publicistii si gazetarii români au plecat din transilvania de Nord - cei mai multi fiind expulzati de unguri - in România.

Amintindu-si de mutilarea vietii românesti in "Ardealul cedat" atunci, la 30 august 1940, George Sbârcea a evocat sfârsitul unor vremuri linistite, dar si miezul unei istorii ajunsa in situatia de a nu mai avea idei, in timp ce se desfiinta tara: "Asistam neputinciosi in mijlocul tradarii si al dezertarilor la spectacolul tragic al dezradacinarii. Ramasesem câtiva redactori, cu scopul de a mai scoate un numar-doua din «Tribuna». Incercam sa talmacim in ceea ce scriam deznadejdea fara margini a ardelenilor, dar ne exprimam in acelasi timp increderea nestramutata ca are sa infloreasca din nou frumosul Cluj al tineretii românesti, atunci când dictatorii smintiti vor fi inchisi dupa gratii, iar nebunia provocata de ei se va fi dovedit furia unor puhoaie trecatoare... In ceea ce scriam, le spuneam cititorilor «unde fugiti»? Cine are sa va ingrijeasca agoniseala de-o viata?; mormintele in paragina? Cui lasati putinul vostru avut?...

Catre miezul noptii am fost chemat la telefonul tipografiei de un glas ce mi s-a parut cunoscut, dar pe care nu l-am putut identifica. Ma avertiza, in termenii cei mai grosolani ca daca m-as incumeta sa ramân cumva in teritoriul cedat, o sa fiu «lichidat» intr-un viitor apropiat.

Amenintari asemanatoare au primit in aceeasi noapte si altii, probabil datorita unei actiuni de intimidare organizata de agentii administratiei de ocupatie...

Cu doua valize de haine, o geanta de carti si sotia dupa mine m-am catarat, cu inima sfarâmata de durere, pe un camion incarcat cu partiturile, stimele si caietele-program ale Operei Române, trecând pe la Feleac... frontiera cea noua...

Fusesem smuls cu sila, la fel ca multi altii, dintr-o lume a carei realitate avea sa se destrame pentru multa vreme in amintire..."

In aceleasi imprejurari au parasit Clujul, de la o zi la alta, Ion Agârbiceanu, Aurel Buteanu, Emil Isac, Zaharia Boila, Liviu Hulea, Grigore Popa, Mihai Beniuc, Ion Dimoftache, Corneliu Albu, Emil Sabau, Victor Iancu si alti publicisti de frunte, de ale caror nume nu-mi mai amintesc. Tara era deci impartita, umilita, prost cârmuita; gândirea nationala inchisa in ea insasi, in neputinta de a se manifesta altfel decât aluziv.

Iata cum si de ce redactorul sef Gheorghe (Ghita) Giurgiu nu avea de unde sa recruteze gazetari pentru unicul ziar românesc ce primise aprobarea sa apara - patru ani - in Ungaria. Erau multi cei care ar fi vrut sa "scrie la gazeta" despre problemele acute ale vremii, care erau si problemele fiecaruia dintre noi. Multi, dar lipsiti cu totul de experienta. S-a vazut atunci in ce mare saracie culturala am fost aruncati cu buna stiinta de cei care si-au propus sa fie reorganizatorii unui nou si mare stat ungar, multinational si poliglot. Asupra acestei perioade de catastrofe, istoricii români nu incearca sa indrepte nici macar un slab fascicol de lumina, ceea ce pentru memoria natiunii ar fi fost nu numai necesar, dar si folositor. Nimeni n-a cercetat inca, cu suficienta raspundere si obiectivitate, acele imprejurari când "statul român national unitar" a cedat, dupa dorinta Ungariei si a URSS-ului, ca si la porunca Germaniei si a Italiei, un milion si sase sute de mii de români, fara a schita macar un gest de rezistenta. Era mare neputinta noastra!

Dupa Diktat, in zilele unui interegn, s-au petrecut lucruri care evoca unele din spaimele timpului. Câteva dintre ele au dobândit semnificatia unor fapte istorice, altele au fost trecute printre intâmplarile devenite obisnuite prin repetare.

De exemplu: au fost expulzati atunci din Transilvania de Nord (Ungaria) in România sute de mii de oameni . Români. Numai din municipiul Oradea au fost expulzati, in câteva zile, 11.519 intelectuali si familiile lor. Printre ei, si episcopul ortodox Nicolae Popovici.

Din declaratiile acestuia se va intelege mai bine acea urzeala ungureasca ce s-a simtit stapâna timpului, in asa masura incât a procedat la transformarea persoanelor umane in cifre inutile. In acest chip, autoritatile Regatului Ungar au revenit pe scena istorica a Transilvaniei cu deprinderile unui trecut ce parea depasit. Evenimentele s-au inserat intr-o ampla operatiune terorista, care s-a putut - si se mai poate - reface. Insasi repetarea lor demonstreaza ca ritualul nemilos al dominarii se poate reactualiza oricând.

Iata cum vorbeste despre cazul sau episcopul oradean Nicolae Popovici:

"... S-a prezentat la domiciliul meu un agent secret, insotit de un plutonier major de jandarmi, inarmat, care m-a somat, in numele legii, sa-l insotesc la inchisoarea Tribunalului... Am dat urmare somatiunii ce mi s-a facut, atragând atentia celor doi agenti unguri ca e de prisos sa fiu condus sub baioneta, deoarece inteleg sa merg de bunavoie... Am fost condus la inchisoare. Aici... am fost dat pe mâna gardienilor, carora li s-au dat instructiuni sa fiu inchis separat intr-o celula... Am stat in aceasta celula pâna la ora 20,30. Arestarile au continuat pâna in faptul serii. Tot timpul cât am stat inchisi, majoritatea gardienilor civili si militari au avut numai cuvinte de ocara si batjocura la adresa noastra. Aici am asistat la scene de un dramatism sfâsietor, caci se auzeau plânsetele copiilor români, inspaimântati de groaza inchisorii si a celor intâmplate in timpul zilei. Ostentativ si in scop de a ne batjocori si a ne face insuportabila situatiunea in inchisoare, au pestilentiat aerul cu golirea hârdaielor W.C. portative, din intreg penitenciarul... Pe la 20,30 s-a dat ordin ca toata lumea sa iasa in curtea penitenciarului. Femeile au fost scoase in prima curte, barbatii in alta, alaturata, asezându-i pe trei rânduri, lânga un zid al penitenciarului. In fata era postata o companie de soldati, comandata de un locotenent, care, provocator, dadea urmatoarele ordine: «Drepti, stânga imprejur! Arma la mâna! Incarcati!» Aceste comenzi erau de natura sa ne inspaimânte si au produs panica in rândul femeilor care, auzind ca e vorba de executare in masa, au inceput sa tipe si unele au lesinat. Ordinele locotenentului continuau: «Controlati incarcatura!» Incarcate? Fiecare sef de pluton a raportat in parte executarea ordinului dat, repetând: «Gata de tragere!»

Aproape toti eram convinsi ca vom fi executati, toata regizarea acestor demonstratii era aceea sa ne insufle aceasta credinta. S-a dat ordin soldatilor sa ne inconjoare. Abia in acest moment ni s-a comunicat ca vom merge la gara, sa ne imbarcam pentru o destinatie necunoscuta. Am iesit din penitenciar, urmarind convoiul femeilor, inconjurati de un foarte puternic cordon de soldati... Ne-a stârnit o mare neliniste si surprindere faptul ca am gasit in lungul Bulevardului Regele Ferdinand, artera principala a orasului, insirate tancuri, motociclete si camioane, impreuna cu soldati inarmati. Multi dintre noi am fost brutalizati in cursul drumului pâna la gara.

Aici, dupa aproximativ o jumatate de ora de asteptare, inghesuiti intr-o curte strâmta, locotenentul a crezut ca e necesar sa ne atraga atentiunea ca, datorita unui regim de favoare, se ingaduie membrilor acelorasi familii sa plece impreuna. Când am fost chemat sa ma urc in vagonul de marfa, nu am fost scutit de cuvintele triviale ale câtorva soldati si de observatiile ironice ale unui functionar superior din gara, care a strigat: «Domnul episcop urca in vagonul de dormit». Dupa ce am fost introdusi intr-un asemenea vagon, in numar de 40 de persoane, usa a fost inchisa si plumbuita, fara a mai fi deschisa, decât peste 18 ore in statia de frontiera Lökösháza. Mentionez ca in vagon nu era nici un scaun sau vreun alt obiect de confort, care sa ne faca suportabila aceasta penibila calatorie. Toata noaptea ne-am chinuit in picioare, fara a avea posibilitatea de a inchide ochii. De asemenea, aerul era complet confinat din cauza faptului ca fiecare isi facea necesitatile corporale in vagon..." etc. etc.

Sute de mii de români au fost expulzati din orasele si satele ardelene. Altii au plecat de bunavoie. Fundalul acestei actiuni ramâne, fara indoiala, tragic. Ce concluzii s-ar putea trage din frecventa acestor imagini ale intunericului? Ele au patruns in cronica natiunii noastre cu valorizari negative pentru vremea lor si pentru vremuri viitoare. In schimb, ungurii priveau evenimentele cu un sentiment de impacare, ignorând sensul degradant al transformarii unor impulsuri in crime mereu reinnoite.

Cu referire la "fenomenul expulzarilor", autoritatile din România au alcatuit o sinteza privind atrocitatile savârsite de organele statului ungar impotriva românilor pe teritoriul atribuit Ungariei, dupa Diktatul de la Viena, in perioada 1 septembrie 1940 - 15 mai 1941. Iata schema acestor agresiuni: "Cea mai mare parte dintre expulzatii români au fost ridicati de catre organele militare si politienesti, adunati in convoaie escortate si izgoniti peste frontiera, fara nici o formalitate de expulzare si sub amenintarea ca vor fi executati daca se vor inapoia. In numeroase cazuri, autoritatile militare maghiare au silit pe expulzati sa dea declaratii in scris, ca pleaca de bunavoie si ca renunta la cetatenia maghiara si la tot avutul lor. Expulzatii au fost supusi celor mai umilitoare suferinte, in timpul transporturilor si la punctele de frontiera". 1

Printre diferitele lor procedee de aplicare a teroarei, organele statului ungar - in primul rând armata - au transformat urgisirea intr-un rit pentru a celebra lungul cortegiu al imoralitatii.

Cel care si-a asumat sarcina practica de a organiza redactarea si tiparirea ziarului "Tribuna Ardealului" a fost Gheorghe V. Giurgiu. El avea in vedere un scop limpede, bine deslusit, acesta fiind singurul pe care s-a simtit obligat sa-l realizeze. Intentiile lui au prins contururi ca niste raze atrase de un centru. Intr-o imprejurare extrem de dificila, in vara anului 1944, cu o mare cutezanta, Gh. V. Giurgiu a refuzat public sa adere la retorica nazista si sa se supuna fortei acesteia. Luând in serios ceea ce dorea si gândea, el a stiut ce are de facut. Oricât a fost de presat, nu a cazut in ratacire. Drept care Gestapo-ul l-a arestat. Conduita sa morala a primit astfel o semnificatie politica... si a fost legitimat istoricul program caruia a cautat sa-i dea directie si sens ca redactor sef al ziarului "Tribuna Ardealului". Ideile sale n-au ramas simple tentative lipsite de efect. Când incendiul nazist s-a intins in toata Europa, s-au aprins totodata, si fortele opiniilor contrare, antinaziste. In acele imprejurari, Gh. V. Giurgiu si-a pastrat credinta in democratie. Si, totusi, dupa ce armatele ungare si germane au fost gonite de pe pamântul Transilvaniei, când ungaro-comunismul si-a arogat dreptul de a organiza "democratia" sub stindard sovietic, Gh. V. Giurgiu, democrat prin constiinta si fapta, a fost sacrificat, fiind inlaturat din profesie printr-o hotarâre de "epurare". Fiindca a ramas român.

Pentru a cunoaste ceva din programul lui Gh. V. Giurgiu, vom reproduce un articol al sau, publicat sub titlul "Ravas de sarbatori" in "Tribuna Ardealului" , la 25 decembrie 1940:

"Când am pornit la drum, in imprejurarile stiute si chemati la viata de o necesitate care nu tinea seama de circumstante, ci ne impunea existenta cu orice pret - ne-am dat seama ca vom avea de infruntat greutatile vremurilor apasatoare pentru toti cei care am ajuns sa traim in aceasta epoca de profunde rasturnari.

Nimic din ceea ce am prevazut nu ne-a putut face insa sa dam inapoi de pe calea datoriei, fiindca stiam din prima zi care ne este rostul si fiindca ne dam seama ce importanta are sa ducem slova de mângâiere, cuvânt de imbarbatare si indemn românesc, in casele celor napastuiti de griji.

A lupta pentru dreptate si pentru sprijinirea infocata a tot ce are mai pretios si mai valoros neamul românesc - a fost programul cu care am plecat la drum. Si ne intrebam: poate fi o tinta mai frumoasa si mai curata pentru un român ardelean?

Nu ne este greu sa ramânem români si cinstiti, pentru ca avem in fata noastra o pilda, aceea a inaintasilor nostri gazetari ardeleni, care au sfintit prin scrierile lor ogorul in care ne revine acum noua, modesti urmasi, sarcina de a munci (...).

Suntem inca intr-o lupta care de multe ori intrece puterile noastre modeste. Greutatile nu ne inspaimânta insa. Dimpotriva, suntem mândri de rolul pe care ni l-a harazit destinul. Indeplinim o misiune, care, oricât de ingrata ar fi si oricâta amaraciune ne-ar ascunde in cale, suntem hotariti sa o ducem la bun sfârsit, pentru ca asa ne-am legat, si ne-am legat de bunavoie".

La inceput, redactia ziarului "Tribuna Ardealului" se alcatuise din doi ziaristi profesionisti si un colaborator extern: dr. Aurel Socol - articolele caruia pastreaza marturia unor preocupari si stari sufletesti iscate din durerile obstei, cu revolte melancolice si tristeti ca de plumb.

Alaturi de Gh. V. Giurgiu se afla Iacob Tis, român din Valea Timocului, vorbitor de sârba, germana si maghiara, priceput analist, dar, inainte de toate, un jurnalist experimentat, bun cunoscator al mecanismelor de functionare ale unui ziar.

Se mai aciuise in redactie un fel de dezertor, fost ofiter infanterist in Armata Româna, care isi parasise unitatea in cursul retragerii spre România. Avea doi copii si o sotie maghiara, care isi descoperise trufia vocatiei nationaliste abia dupa Diktatul de la Viena, când si-a determinat sotul sa-si ignore indatoririle ofiteresti. Si, totusi, casatoria lor s-a destramat, fiindca atât tradatorii cât si corupatorii aveau câte o nationalitate a lor. Vai de cei invinsi!

Cu imaginea neclara a unei apropiate victorii "etnice", depravarea aparuse si in aspectele grosolane ale xenofobiei, care framânta societatea maghiara si provoca drame.

Fostul capitan de infanterie era folosit - din marea mila a lui Emil Hatieganu - ca redactor pentru probleme militare la "Tribuna Ardealului". Un alt colaborator, Theo Bindea, un umanist social-democrat, s-a facut remarcat in paginile ziarului "Tribuna Ardealului", cu analiza mitului totalitarist, mai ales in domeniul economiei, un mit primitiv altminterea, infasurat cu o manta de expresii verbale extrem de pretentios formulate. Curând, si-a facut aparitia in redactia de la "Tribuna Ardealului" si Tudor Bugnariu, revenit "acasa", la Cluj (Ungaria), din lagarul de la Caracal (România), dupa o mai lunga internare. Ambii, uniti de programul eroic al luptei antinaziste, ar fi vrut sa dispuna de argumente magice potrivite pentru a ne mântui de starea sovaielnica in care se afla politica româneasca, peste care s-a asternut, ca un cosmar, negura de indoiala a constiintei tulbure. Ca niciodata inainte, românii simteau ca vietile lor, indestructibil legate intre ele, se afla impreuna intr-o cotitura de istorie; ca fiecare in parte este chemat sa se alature, fara urme de egoism, la aceeasi cauza. Au disparut atunci toate deosebirile sociale si de confesiune; dar a disparut, totodata, si respectul fata de politicieni, fata de "oamenii de stat", fata de "cei de sus", fata de capacitatea si sinceritatea lor. Lumea - la fel ca dupa 1989 - a simtit ca a devenit victima, fie a imoralitatii - ori confuziei - politice, fie a unui destin vrajmas. In acele imprejurari programul antinazist, excesiv entuziast, pe care Theo Bindea si Tudor Bugnariu ar fi vrut sa-l realizeze prin "Tribuna Ardealului", pentru opinia publica româneasca nu parea a fi altceva decât o facila evadare in zonele unor fictiuni - o pretentioasa aventura. Dar mai era inca ceva: oamenii n-aveau iluzii. Ei stiau ca situatia n-are cum sa se schimbe prea curând; ca va dura ani si ani - tot atâtea irecuperabile anotimpuri ale vietii. Mai stiau - din ziare, din filme si de la radio mai ales, ca si din cele petrecute sub ochii nostri - despre noile metode diavolesti de nimicire, practicate de Armata Regala Ungara, pe care le-am receptat ca semnele unei bestialitati si mai inumane decât razboiul mondial anterior. Apoi lumea nu mai credea nici macar in legitimitatea unei paci cucerite prin razboi.

Când - in iarna anilor 1941-1942 - Theo Bindea si Tudor Bugnariu m-au indemnat sa ma reincadrez in mod vizibil luptei antinaziste, o asemenea idee mi s-a parut un fel de deraiere in lumea fanteziilor. Fiindca, dupa opinia generala (apreciata de Bugnariu, cu bunavointa, ca "nemarxista"), noi, de fapt, eram confruntati, inainte de toate, cu pierderea libertatii, cu inrobirea etniei noastre de catre un stat ce practica xenofobia, cu foametea ca si cu pierderea accesului la patrimoniul spiritual si national. Despre aceste grave realitati, lupta antinazista a unor comunisti nu luase cunostinta!

Bindea si Bugnariu pareau, fara indoiala, de buna credinta. Ei ar fi vrut sa aduca servicii intereselor românesti, luptând, in primul rând, impotriva nazismului, considerând ca intreaga vina pentru dezastrele noastre trebuia atribuita Germaniei hitleriste. Dar dusmanii cei mai apropiati ai lumii ce ne apartinea erau cei care incercau sa ne nimiceasca cu mijloace mai inumane decât cele ale razboaielor. Intunecarea mintilor devenea tot mai grava. Era un razboi dus direct impotriva românilor si a nationalitatilor, in general. Era razboiul ungurilor patrunsi de "ideea" lor sanstefanista si credinta patimasa in dreptatea unilaterala a "cauzei" lor.

Discutiile, in care se pleda - de parintele Florea Muresanu, de Gh. V. Giurgiu, Liviu Lazar s.a. - pentru tiparirea urgenta a unor carti românesti , pentru organizarea unor manifestari de arta româneasca etc., se incheiau cu acea concluzie a lui Tudor Bugnariu, dupa care - primul si cel mai important - obiectiv al actiunilor noastre nu poate fi decât lupta impotriva nazismului si a diverselor forme ale fascismului. Cei care eram de alta parere am fost considerati incapabili de a intelege "esenta marxismului", un fel de rataciti, daca nu chiar tradatori ai "cauzei democratiei europene". In pofida acestor aprecieri, eu personal (urmat de multi altii, ca Florea Muresanu si Eugenia Muresanu, Liviu Lazar, Gh. V. Giurgiu, Leontin si Carmen Muresanu, Emil Cornea, Fr. Pacurariu, Valentin Raus, Al. Anca, Vasile Moldovan s.a.) m-am preocupat si indreptat spre unele activitati editoriale, culturale si artistice românesti, unde se putea face macar câte ceva fara a fi considerati instigatori, cu gândul si speranta ca o asemenea opera nationala nu va fi repudiata la o viitoare intelegere a istoriei acelor imprejurari.

Ma simt obligat sa repet ca atât Bugnariu cât si Bindea pareau de o totala buna-credinta când sustineau ca "slujirea intereselor poporului" nu e posibila decât pe temeiurile marxismului si, la fel, când considerau ca "fiara hitlerista" - nu si "fiara hungarista"! - nu poate fi nimicita decât de miscarea comunista internationala. In ciuda exclusivismului lor, nu se putea sa nu-i stimez ca pe niste oameni de treaba, buni camarazi, convinsi ca servesc o cauza dreapta. Abia dupa 23 August 1944 s-a vazut cât erau de false acele idei "umaniste" ale comunistilor, când, intr-o stare euforica, cel mai stupid zvon era considerat adevar si orice calomnie - fie ea oricât de absurda - era crezuta si transformata intr-un argument al "luptei de clasa"; când toti cei ce nu apartineau "clasei muncitoare" puteau fi acuzati in mod mincinos de lucruri pe care nu le-au savârsit si trecuti in tabara "dusmanilor poporului". "Comunismul victorios" avea nevoie de exaltarea simturilor, de osanale pentru virtutile propriei cauze, de dispret si ura nemasurata fata de adversarii sai si chiar fata de toti cei neangajati ori indiferenti. Starea aceasta de infierbântare irationala s-a prelungit, in forme legiferate, pâna la sfârsitul "epocii comuniste", impregnând constiinta oamenilor cu otrava dusmaniei. Astfel avea sa se confirme ca aceasta credinta unilaterala a lui Tudor Bugnariu constituia o mare primejdie pentru societate. Si inca ceva: in nici o imprejurare, Bugnariu nu a dezavuat abuzurile si crimele savârsite de succesivele guvernari comuniste (munca fortata, nimicitoare de viata, de la Canal, Bicaz, etc., destituirile si arestarile in masa, regimul distrugator din inchisori, confiscarile bunurilor personale etc.).

Campaniile de ura s-au extins si asupra mortilor neamului, care zaceau in cimitire de decenii ori chiar de secole. Teoria comunista pusese stapânire pe constiinta acelui om blând si inzestrat cu o fire pasnica, care fusese Bugnariu, si l-a facut sa creada acea afirmatie gratuita dupa care cel care nu uraste, nu este in stare nici sa iubeasca.

Directorul ziarului "Tribuna Ardealului", Emil Hatieganu, in general, nu a intervenit, ca publicist, in probleme de actualitate politica si nici nu s-a angajat in dispute redactionale. La intersectia unor opinii divergente, ce aparusera in redactia ziarului intre doua grupuri comuniste, in iarna 1940, continuând si in 1941, Emil Hatieganu nu a luat atitudine, constient ca in imprejurari confuze si fara colaboratori exersati, nu putea dirija aparatul redactional dupa codul complicat al necesitatilor istoriei acelor vremuri. De altfel, el considera ca in fata satisfacerii unor cerinte noi, disputa dintre doua grupuri comuniste nu este altceva decât un produs auxiliar al unor divergente politice desuete. Dupa parerea lui Emil Hatieganu, pentru normalizarea vietii românilor din Transilvania de Nord (Ungaria), era nevoie mai intâi de garantarea vietii populatiei române majoritare, prin eliberarea de sub aservirea nationala, prin inlaturarea actiunilor represive si agresive ale statului ungar si numai in al doilea rând de schimbarea structurilor societatii. Dupa parerea sa, intre nevoia de a schimba conditiile de viata insuportabile ale românilor si proiectele de a schimba structurile societatii, in general, nu exista o corespondenta concordanta. In fata divergentelor celor doua grupuri comuniste, Emil Hatieganu, desi era cuprins de un "sentiment amar", s-a abtinut sa intervina, poate si pentru ca divergentele si discutiile anexe i se pareau de o inutilitate absoluta. Cel care, in redactie, a avut câstig de cauza, beneficiind si de sprijinul Consulatului General al României din Cluj (Ungaria), a fost Gheorghe Dancus, cu acea noua credinta politica a sa - "agreata si de regimul din România" - in necesitatea "reconcilierii" dintre nazism si bolsevism. Drept consecinta, grupul din jurul lui Bugnariu si Bindea si-a incetat vremelnic colaborarea la "Tribuna Ardealului", calificând ziarul drept "colaborationist" (cu nazismul, fireste). Cititorii ziarului, cei aproximativ 50-60.000 de tarani si foarte putini intelectuali (dintre cei care nu au fost expulzati), din intâmplarile relatate nu au sesizat nimic sau aproape nimic.

In memoria mea, Gh. Dancus aminteste de o persoana incapabila sa scape de dogme, un fel de slujitor lipsit de istetime, care n-a reusit sa ajunga la demnitatea unui om liber, rasplatit macar de sentimentul utilitatii sale pentru eforturile de a fi fost necesar obstei.

Theo Bindea a fost expediat curând pe frontul antisovietic, in vara anului 1941, intr-o unitate a Armatei Regale Ungare. A fost trimis sa moara in Ucraina, si pentru ca sotia sa maghiara sa se poata recasatori, fara plictiselile unui divort, cu un ofiter maghiar.

Agentia germana de stiri DNB si cea maghiara MTI (Biroul Maghiar de Telegrame) inundau presa scrisa si vorbita cu materiale "substantiale", care, pentru a fi publicate in ziar, urmau sa fie traduse, publicarea lor fiind nu numai obligatorie, dar si supravegheata de controlori de la cenzura, mai bine-zis de la cenzurile care cautau sa si indrume linia ziarului: Parchetul, Institutul stiintific ardelean "Contele Pál Teleki", Consulatul german, Comandamentul Armatei Regale Ungare. In fiecare numar al gazetei, cel putin doua pagini trebuiau sa cuprinda relatari si informatii despre "victorioasele" operatiuni militare ale Axei (Roma-Berlin). Aceste materiale, ca si alte - numeroase - stiri mai marunte despre mersul razboiului erau "redactate", adica traduse din maghiara si "stilizate" de fostul capitan infanterist Ion Pintea.

Datorita si acestor materiale, ce nu puteau fi nici comentate, nici trunchiate, ziarul "Tribuna Ardealului" aparuse - ca de altfel, intreaga presa din tarile aflate sub controlul Germaniei - o tribuna de propaganda a actiunilor militare naziste.

Au trebuit sa treaca mai multe luni ca presa cu aspiratii spre democratie din Ungaria, inclusiv "Tribuna Ardealului", sa lepede macar o parte din vesmântul sclaviei ideologice si al subordonarii totale, a caror imagine se asocia cu servilismul, confuzia si imoralitatea unei lumi in aparenta izbândire. Abia atunci, prin procedee de camuflaj, de ambiguitati, parabole si metafore, au aparut in publicistica politica din Regatul Ungar scrieri care cautau sa sugereze macar chipul adevarului. Asemenea scrieri necesitau prudenta, inventie si curaj. Ziarul "Magyar Nemzet" ("Natiunea Ungara") din Budapesta a parasit primul, in acei ani, tonul solemnitatii atotstiutoare al presei naziste si, stimulând facultatile inteligentei critice, ale luciditatii realiste, a tins spre polul democratiei, marcat deopotriva de nostalgia adevarului si de dorinta reabilitarii Ungariei. In presa vremii s-a incetatenit un anumit "gen de epoca" bine localizat, care incerca sa se situeze dincolo de aventura politica si militara, hranita de visul dorintelor, desi speranta - alta decât cea nazista - era considerata o libertate interzisa, culpabila, ce putea subrezi stabilitatea ordinei germane in Europa.

"Tribuna Ardealului" avea sa paraseasca si ea linia pasiva, docila, a slugarniciilor impuse de cenzura maghiara - umbra cleioasa a cenzurii naziste - urmând deprinderile servilismului de tip ierarhic, practicat si de speriatul subordonat care fusese fostul capitan de infanterie Ion Pintea.

In iarna care lega anii 1942-1943, a fost remarcata activitatea publicistica a profesorului universitar Liviu Lazar (parasit si el de sotia sa maghiara), unicul intelectual român care a fost expus in vitrina propagandei ungare, pentru a demonstra consideratia oficialitatii fata de "nationalitatea" noastra româneasca din Transilvania ocupata.

Dupa Liviu Lazar (fiul marelui patriot Aurel Lazar), avea sa reinceapa activitatea publicistica antinazista a lui Tudor Bugnariu, fost asistent universitar, revenit - in mod miraculos intreg si nevatamat - de pe frontul ucrainean, unde fusese trimis ca simplu soldat al Armatei Regale Ungare, pentru a deveni, si el, un "erou" decedat pentru o patrie imaginata dupa retete atribuite Sfântului Rege Stefan al Ungariei.

Orizontul politic al lui Bugnariu era cel conturat de Komintern, el fiind un vechi si sincer comunist, purtat prin inchisori si lagare, deposedat de functia sa didactica si, in general, marginalizat.

Marcat de sentinte judecatoresti si de internari in lagare, Tudor Bugnariu a fost angajat de mine (eram secretarul de redactie al ziarului, din ianuarie 1943 pâna la 19 martie 1944, data instalarii armatei germane in Ungaria), cu sarcina (acceptata de el) de a contribui la constientizarea spiritului democratic la ziar si de a ma ajuta, cu sfaturile sale, ca sa ma descurc mai bine in orizontul social-politic al acelei perioade complicate. In aceleasi conditii, l-am angajat si pe incercatul gazetar Ernest Hátszegi (Hatagan), unul dintre fruntasii miscarii sioniste din Transilvania, care era "legatura" mea - adica a noastra - cu actiunea de salvare a evreilor, respectiv cu organizatia sionista din Ardeal.

O tentativa de capitulare
Problemele culturale românesti, in special cele literare - intr-o tara unde afirmarea vietii noastre isi pierduse drepturile si imposibilul era prezent ca realitate zilnica - au fost acoperite la "Tribuna Ardealului" de pagina "Grai si Suflet Românesc". Initiatorul si responsabilul acestei pagini a fost Gheorghe Dancus.

Numele acestui modest truditor pe tarâmul popularizarilor de literatura si de ideologie comunizanta imi era necunoscut pâna atunci. El venise la Cluj, in 1938, adus de la Sighetul Marmatiei de Mihai Marina, ca functionar la Rezidenta Regala a Tinutului Somes. Se pare ca devenise necesara parasirea Sighetului, intrucât Gheorghe Dancus, adept al marxismului si membru al partidului comunist, incercase sa trezeasca interesul unor tineri - spre nemultumirea politiei - pentru lupta anticapitalista.

Când l-am cunoscut, spre sfârsitul anului 1940, Gheorghe Dancus amintea de urmele umbrelor si idealurilor sale, in perspectiva - si terminologia - "marii reconcilieri" comunisto-naziste. El parea a fi fost cuprins de o puternica inflacarare nationalista in legatura cu "insemnatatea istorica" a pactului Ribbentrop-Molotov, datorita caruia credea - alaturi de toti cei care s-au lasat indusi in eroare - ca s-au reconciliat cele doua ideologii. Convins de stabilitatea pactului si intimidat de forta sistemului nazist, "ordinea noua" instaurata de Hitler si Stalin i se parea imuabila. Consecintele acestei convingeri s-au evidentiat si in manifestarile comportamentale ale lui Dancus. Numai astfel se poate explica resemnarea sa in fata Diktatului de la Viena, prin care a fost nimicita temporar opera Marii Uniri din 1918; de aceea el a putut ajunge la concluzia ca pentru românii din partile ocupate ale Transilvaniei, respectiv din Ungaria, la 30 august 1940 (data Diktatului), a inceput o lume noua, fara sa mai existe posibilitatea vreunei schimbari. Semnificatia acestei rataciri era concentrata in formula "aici si acum", adica o resemnare, ori chiar o impacare in fata situatiei create prin Diktat.

In acest orizont, care ignora unitatea culturii românesti, ca si evolutia organica a acesteia intr-o lume unde armonia vietii isi pierduse drepturile, pagina "Grai si Suflet Românesc" s-a conformat unei situatii politice trecatoare, iar Gheorghe Dancus, aflat in lanturile unei confuzii ideologice comunisto-naziste, nu mai credea nici macar intr-o fisura minuscula prin care s-ar fi putut strecura o mica raza de speranta.

O asemenea imprejurare lamureste indemnurile si concluziile lui Dancus, formulate, fara nici un echivoc, ca raspuns adresat parintilor ingrijorati de masurile autoritatilor statului maghiar, prin care a fost desfiintat de facto invatamântul elementar in limba româna in toate scolile satesti si urbane de pe cuprinsul "Transilvaniei de Nord" (Ungaria).

Niciodata, in cei patru ani de ocupatie maghiara, o scriere semnata de un român nu daduse expresie unui negativism atât de absolut, ca acel articol intitulat "Incepe un nou an scolar" , aparut pe prima pagina a ziarului "Tribuna Ardealului", la data de 6 septembrie 1942 (nr. 572).

Iata articolul, primit cu mare satisfactie de acei maghiari care voiau sa schimbe destinul nostru national si sa modifice psihologia colectivitatii românesti din Ungaria:

"Numarul elevilor - scria Gh. Dancus - fiind limitat, se observa o inghesuiala pe la portile si prin coridoarele scoalelor, asteptând cu infrigurare rândul de inscriere, ca sa nu ramâna printre cei ce nu vor mai avea loc... Si nu numai fiii de domnari, ci multi, foarte multi (copii) de tarani.

La Liceul de stat cu limba de predare româneasca din localitate (unicul liceu unde se preda pâna in 1943 si in limba româna pe toata intinderea Transilvaniei de Nord, era la Cluj - n.n.) acum, atâti elevi si eleve s-au prezentat incât n-au incaput nici in doua clase paralele, ramânând foarte multi neinscrisi... Situatia aceasta nu este numai aici, ci in toate partile si in scolile unguresti...

Unii parinti ezita sa-si inscrie copiii in scoli unguresti, pentru ca nu le stiu copiii ungureste si, deci, nu pot invata in scoala ungureasca; alt motiv - de ce sa nu o spunem verde? - frica de instrainare.

Cu acesti parinti nu putem fi de o parere. Mai ales acum. Nu putem fi, stiind bine ca intre scoalele de stat cu limba de predare româneasca (era o singura asemenea scoala la Cluj - n.n.) si cele in care se preda ungureste, nu exista nici o deosebire. Sau, daca exista, aceasta ar consta in faptul ca in ultimele se invata, poate, mai temeinic. Iar limba româna, ca studiu aparte, exista in programele analitice ale tuturor scoalelor secundare de pe cuprinsul Transilvaniei nordice (informatie inexacta - n.n.) .

Cu privire la chestia instrainarii, in loc de alte lamuriri, e bine sa ne amintim si de starile dinaintea primului razboi mondial.

Pe atunci, multi Români isi faceau studiile prin scoalele unguresti si nu s-au instrainat deloc; cine a fost Român adevarat, Român a ramas, fiindca limba materna nu se invata in scoala, ci de la dulcea mama, asa cum arata cuvântul insusi.

Concluzia, logica si necesara, deci, este: toti parintii sa-si duca copiii - in caz daca nu mai exista loc acolo unde doreau - la orice scoala din apropiere... In legatura cu necunoasterea limbii maghiare si cu greutatea invatarii acestei limbi, gândul ne duce tot la starile dinaintea primului razboi mondial. Cum se face ca românii care, atuncia cei mai multi faceau clasele primare la scoalele confesionale, deci nu stiau o boaba ungureste, când se inscriau in clasa I a liceului unguresc totusi ajungeau - de regula - fruntasii si nu codasii claselor. Intr-un an-doi invatau ungureste la perfectie. De ce, acum, nu s-ar putea?

Si - apoi - pe lânga alte considerente - cunoasterea acestei limbi, noua românilor transilvaneni, ne este necesara. Trebuie sa apreciem si (sa) intelegem interesele reciproce privite in perspectiva legii. Si in timp, si in spatiu.

Este o lege si o necesitate peste care nu se poate trece - cei care sunt sortiti sa traiasca laolalta trebuie sa se cunoasca reciproc.

Sa ne adunam, dar, gândurile, sa ne incordam vointa si sa facem fata oricarei situatii si oriunde. Providenta a fost generoasa cu noi, ne-a inzestrat cu multe si variate posibilitati."

Asadar, Gh. Dancus a indemnat românii din Ungaria sa accepte masurile guvernamentale ungare, care urmareau schimbarea identitatii lor prin ofensiva de deznationalizare practicata si in scoli!

In cazul acestui articol avem a face cu o capitulare survenita sub presiunea unor imprejurari derutante. Iar acceptarea "necesitatii istorice a capitularii" a rezultat din neputinta de a intelege just lucrurile in circumstantele istorice curente. Modul sau de a gândi l-a determinat pe Gh. Dancus sa renunte la marea speranta a românilor din Transilvania de Nord, aceea anume de a redeveni cetateni ai statului român. Eroarea lui Gh. Dancus - si a celor putini care erau de o seama cu el - rezida in neputinta de a intelege o mare necesitate istorica: prabusirea celor doua mari state - si regimuri - totalitariste: Germania nazista si Rusia bolsevica. Articolul sau se inscrie astfel in cadrul unei crize istorice, dar si a unei crize subiective.

In fond, Gheorghe Dancus a ramas, prin psihologie si opinii, in afara nazuintelor nationale românesti, ca un apologet convertit la teluri straine de interesele vitale ale poporului român.

In modelarea starii de spirit si a constiintei nationale ungare din perioada ce a urmat Diktatului de la Viena s-au remarcat, cu ponderea pe care au avut-o in practica politica si ca produs actualizat (pâna astazi), tendinte vii, active si in trecut, care au dus istoriceste la prezent.

Atunci când, in septembrie 1942, Dancus a publicat articolul sau, a carui semnificatie a devenit vizibila de indata pentru toata lumea, teoriile si actiunile politice ungare erau profund marcate de conceptia privind crearea unei Ungarii vorbind o singura limba si locuita de o singura natiune. Repunerea in actualitate a unor programe maghiare ultranationaliste mai vechi a contribuit la indrumarea societatii ungare, cu o energie paroxistica, spre "faptele marete" ale sovinismului ungar etatizat, preocupat sa culeaga roade imbelsugate din ruinarea sistematica a nationalitatilor. Spiritul hungarismului nu s-a dovedit niciodata atât de fertil in tot felul de combinatii, de siretlicuri, de proiecte nemiloase, ca in cazul anihilarii fiintei nationalitatilor, locuitori bastinasi dintotdeauna ai unor intinse regiuni din cuprinsul Ungariei.

Cartea baronului D. Bánffy - fost prim-ministru al Ungariei -, "Magyar nemzetiségi politika" (Politica maghiara fata de nationalitati , Budapesta, 1903), concentreaza si sistematizeaza o buna parte a stirilor, proiectelor si practicilor referitoare la desfiintarea nationalitatilor de pe teritoriul Regatului ctitorit de regele Stefan cel Sfânt.

Sa-i urmarim gândirea si sa retinem sensul cuvintelor sale:

"Discutarea deschisa a problemei privind politica noastra nationala de transformare a unui stat poliglot intr-un stat national unitar ar putea avea si dezavantaje prin declansarea unor curente de opozitie, printr-o reactie la planuita si recomandata actiune. Un politician (maghiar - n.n.) activ n-ar avea voie sa trateze public programul acestei probleme, ci ar fi mai util sa taca si sa faca; ar fi mai potrivit sa nu vorbeasca, ci sa fie cu bagare de seama, dând in toate demersurile o expresie vizibila scopului urmarit. Noi, pâna eram activi in politica, socotim ca am procedat in acest fel." (p. 5).

"Daca Ungaria vrea sa supravietuiasca, trebuie sa devina un stat maghiar unitar, iar nazuintele sale de maghiarizare trebuie sa infrunte toate acele aspiratii stiute ori tainice care, sub pretextul revendicarii drepturilor pentru nationalitati se indreapta in mod camuflat ori pe fata, impotriva alcatuirii statului national unitar (ungar) si graviteaza spre exterior, ba urmareste sa se uneasca cu puteri aflate in afara Ungariei..." (p. 9).

"Daca noi cautam temeiurile unui stat de drept inainte de a deveni un stat national unitar maghiar, vom fi poate un stat, eventual chiar un stat de drept, fara sa fim insa un stat maghiar unitar." (p.15).

"Din punctul de vedere al hegemoniei rasei maghiare... acela este un bun patriot, care vrea sa rezolve favorabil chestiunea alcatuirii statului national maghiar unitar si care aproba politica nationala maghiara exclusivista, sovinista, opusa tendintelor cosmopolite, favorabile pentru nationalitati." (p.35).

"Fara sovinism va fi imposibil sa ne cream statul national maghiar unitar. Daca vrem sa fim maghiari si daca vrem sa ne intemeiem pe acest pamânt statul national maghiar unitar - noi trebuie sa fim sovinisti (p. 212). Sovinismul fiind acea idee in care este vorba de interesele noastre nationale. Recunoastem ca suntem sovinisti; recunoastem ca sovinismul nostru nu este de data recenta, dar avem curajul sa afirmam ca daca am reusit sa aducem servicii patriei, radacinile acestora erau infipte in sovinismul nostru." (p. 213) etc. etc....

Chiar si in aceste câteva frânturi se evidentiaza caracterul brutal al unei politici care, pe de o parte, incadra nationalitatile din Ungaria intr-o tolerata categorie inferioara, pe de alta, le plasa, ca pe niste proscrise, in afara legii. Astfel se defineste "asimilarea" in practica politicianului maghiar. Un procedeu inuman, datorita si metodelor tehnico-diavolesti de nimicire a individualitatii nationalitatilor din Ungaria dupa cele doua Diktate de la Viena.

Rezistenta spontana sau organizata fata de acest adevarat razboi etnic avea un sens moral, fiind vorba si de recucerirea libertatii, si de pastrarea unui patrimoniu spiritual. Cum s-a vazut, sovinismul maghiar isi cunoaste propriile iluzii care alimenteaza visul despre un popor de cel putin 20 de milioane.

Intre anii 1940-1944, aflati iarasi sub stapânirea Ungariei, românii din Ardealul ocupat au fost confruntati din nou cu betia maghiaromaniei, intocmai ca aceea celebrata de baronul (Dezideriu) Dezsö Bánffy. Cum altfel s-ar putea interpreta afirmatia categorica, formulata, in 1941, de contele Paul (Pál) Teleky, pe atunci prim-ministru al guvernului ungar, despre conditia de maghiar: "Daca eu spun maghiar, prin asta eu inteleg pe toti locuitorii Ungariei, fiindca la noi (in Ungaria - n.n.) in nici o imprejurare natiunea nu inseamna nationalitate". 2

La putina vreme, un alt prim-ministru al Ungariei, László Bárdossy, cu aceeasi credinta a ungurilor in dreptatea unilaterala a "cauzei" lor si in convergenta evidenta cu ideile baronului Bánffy, la o distanta de patru decenii, avea sa dea expresie convingerii sale (cu referire la Széchenyi) ca "Toti locuitorii tarii noastre (ai Ungariei - n.n.) sunt patrioti, care au fost contopiti intr-un singur trup de evenimentele vremurilor, ale istoriei si destinului!" .

Insa cum maghiaromania a facut din neadevar si teroare un principiu si din neomenie o regula, considerând ca misiunea statului maghiar si a societatii maghiare, ar consta in a agrava si mai mult atmosfera supraincalzita de ambitii imperiale, prin toate mijloacele de atâtare, patrunse de duhorile urii sovine si xenofobe. Un vast program de actiune indreptat impotriva nationalitatilor a fost fondat pe un asemenea repertoriu de impulsuri agresive, construindu-se pâna si o conceptie perversa a istoriei in spiritul "dreptului ereditar" al natiunii maghiare, de a fi stapâna peste alte neamuri. 3

Teoriile, principiile si institutiile revizionismului erau alimentate de un program presupus patriotic. Un program insusit si reformulat - pâna astazi - in numeroase variante de politicienii Ungariei ca si de clerici, de istorici, de conducatori militari, de oameni de cultura si arta, de diplomati, de sportivi, chiar si de oameni de afaceri. Pâna si delirul terorismului ungar a actionat pe teritoriul Transilvaniei de Nord (Ungaria), mai ales la inceputul si apoi spre sfârsitul ocupatiei maghiare, in numele acestui program. Teoriile si principiile revizionismului au patruns nu numai in gândirea majoritatii maghiarilor de pretutindeni, manifestându-se in comportamentul si in limbajul conventional al familiilor si al strazii, dar pâna si in rândurile pretinsilor "aparatori ai libertatii gândirii si ai democratiei."

In cei patru ani, când eram coplesiti de frazeologia despre vointa neclintita a ungurimii de a reusi in transformarea nationalitatilor in unguri, când a fost reperat dusmanul in fata caruia trebuia sa rezistam, fiecare dintre noi s-ar fi simtit vinovat daca n-ar fi rezistat, daca nu si-ar fi indreptat cugetul si fapta impotriva acelora care voiau sa ne frânga vointa de a ne pastra identitatea nationala.

Articolul lui Gh. Dancus, prin care ii indemna pe români la concesie si resemnare si incerca sa prefigureze o imagine a viitorului ce amintea de un model inlaturat ireversibil de istorie, chiar si daca ar fi fost scris din constrângere, arata supunere exagerata fata de autoritatea convertita in opresiune. Cu acest articol, Gheorghe Dancus s-a situat in afara intereselor generale ale comunitatii românilor din Ungaria, care isi revendica dreptul de a-si pastra identitatea, limba si, nu in ultimul rând, fiinta nationala. El a intors atunci spatele acelor scopuri care nu puteau fi atinse decât prin rezistenta si lupta solidara.

Când am vorbit lui Emil Hatieganu despre situatia de la "Tribuna Ardealului", iesita de sub controlul intereselor noastre vitale, despre diminuarea - ori chiar disparitia - responsabilitatii personale si alterarea acesteia de catre un aparat politic ostil - era in ianuarie 1943 -, ca si despre efectele agresiunii sovinismului maghiar in orientarea ziarului (care avea ca subtitlu "Organul de afirmare a românilor din Ungaria" ) i-am sugerat, totodata, daca nu schimbarea garzii, macar intregirea corpului redactional cu o serie de colaboratori externi si tineri condeieri, care dupa colaborari anterioare izbutite s-au dovedit capabili de a implini o noua dorinta. Si intr-adevar, la raspântie de vremuri, ei erau aceia care aveau sa construiasca o punte spre viitor.

Emil Hatieganu m-a convins sa incerc a preciza autoritatea unei initiative ferme in clarificarea orientarii ziarului. Am devenit atunci - dupa justificate ezitari - secretarul de redactie al "Tribunei Ardealului". N-as avea curajul sa afirm ca m-am cârmuit dupa vreun plan de cine stie ce iscusita strategie. Si totusi lucrurile s-au asezat ca de la sine, fara tensiunea unor discutii si a masurilor autoritare. Astfel, pentru 14 luni (pâna in martie 1944, când armata germana se instalase in Ungaria), fara pregatiri tactice, fara explicatii solemne, intr-o solidaritate spontana, s-a alcatuit noua redactie a ziarului, intregita cu parintele Florea Muresanu, Liviu Lazar, Tudor Bugnariu, Ernest Hátszegi, Wilhelm Erös (un alt gazetar evreu) si cu acei foarte tineri scriitori care au insotit cu entuziasmul, priceperea si daruirea lor evenimentele de atunci, din rândurile carora cronica istoriei a retinut numele lui Francisc Pacurariu, al lui Alexandru Anca, al lui Valentin Raus, al lui Mihai Pop, Iosif Morutan, Vasile Moldovan, Iordan Dumitriu s.a.

Era razboi, cu tot felul de agresiuni militare, civile, ideologice, materiale si morale. Boala era grava, atât de grava incât intentiile de a o combate nu erau in stare aproape de nimic.

Framântând in minte lucrurile acestea, ma gândesc acum ca toate acele cauze care au dat oarecum energie animozitatii si dezacordului dintre comunistii români din Transilvania de Nord (Ungaria) erau fara importanta si lipsite de semnificatie politica concreta.

Traiam intr-o perioada a martirajului national, când peste invrajbirile lumesti era asteptata reaparitia miracolului in istorie, cu blamarea tiranilor asupritori si cu proslavirea asupritilor. O asemenea imagine factice cuprindea in sine - totusi - morala libertatii, revendicata in numele dreptatii.
"O subita intunecare"
Celor ramasi pe locurile lor dupa Diktat nu le era adresata de nicaieri slova româneasca. Drept care: "O noapte apasatoare s-a lasat peste suflete, o noapte groasa, o noapte grea, intocmai ca in apocaliptica viziune argheziana" (D. Micu).

Abia din ianuarie 1941, unicul ziar românesc ingaduit sa apara in Ungaria, in una din paginile sale a inceput timid sa publice poezii, proza, traduceri, note, recenzii etc., incercând sa informeze cititorii despre ceea ce se petrecea in cultura româna.

Stapânirea maghiara a cautat sa ne convinga despre inutilitatea oricarei impotriviri fata de politica de deznationalizare. Dar idealul national al românilor s-a dovedit a fi asemenea unei fiinte vii si s-a confundat cu viata. Credinta românilor a rasarit din dorinta si convingere. Au aparut - de unde oare?, din lumea sentimentului, a imaginilor, a metaforelor, a mitologiei nationale? - câtiva, nu putini, poeti. Inima lor vie a transformat cuvântul intr-o religie, pentru care sperantele si dorintele nu murisera.

Cel care isi asumase raspunderea de a redacta pagina «Grai si suflet românesc» era insa stapânit de schematism si de o conceptie saracacioasa, considerata de el drept principiu salvator. Cu deprinderi functionaresti a respectat, trei ani in sir, aceleasi argumente de slujbas inscaunat in functia administrativa a unui "sef de scoala", având convingerea ca in absenta scriitorilor, a bibliotecilor scolare, a cartilor si revistelor de literatura românesti, absenta datorata unor "cauze istorice", in alcatuirea speciala a unor imprejurari, "acum si aici" n-ar fi existat nici o alta posibilitate decât aceea de a incepe o alta literatura româna, pe masura conditiilor si posibilitatilor ingaduite in viata locuitorilor români ai "Transilvaniei nordice" (Ungaria). Acestui punct de vedere s-a mai adaugat si convingerea redactorului paginii "Grai si suflet românesc" ca stapânirea ungara in partile ajunse sub suveranitatea Regatului Ungar va ramâne stabila pentru viitor in conditiile noii ordini europene (nazisto-comuniste).

Pe aceste temeiuri s-a fixat si telul urmarit de Gh. Dancus, redactorul paginii de literatura la cotidianul "Tribuna Ardealului".

(Memento. In Transilvania de Nord intre septembrie 1940 si septembrie 1944 autoritatile maghiare au interzis: 1 - vânzarea cartilor românesti de orice fel tiparite in România; 2 - editarea lucrarilor in limba româna ale acelor autori care nu-si aveau domiciliul in Ungaria; 3 - functionarea bibliotecilor inzestrate cu carti românesti; 4 - invatamântul in limba româna la nivel elementar, mediu si universitar cu exceptia liceului "coeducational" din Cluj, a Scolii medii graniceresti - din Nasaud, a teologiilor greco-catolice din Oradea si Cluj, ca si a celei ortodoxe din Cluj; 5 - Spectacolele de teatru in limba româna s.a.)

Amintindu-si de "Literatura româna in Transilvania nordica - 1940-1944", Dumitru Micu, intr-un studiu publicat in revista "Steaua" (8 august 1978), a cautat sa lamureasca, pe intelesul tuturor, o pagina ignorata din istoria literaturii noastre.

Pentru a ne face sa intelegem vremurile, D. Micu ne aminteste de "efectul sceleratului Diktat de la Viena in sfera vietii spirituale din teritoriul instrainat", pe care o asemuieste cu o "subita intunecare".

Din multimea cauzelor acelei intunecari, istoricul literar a punctat: stingerea brusca a tuturor focarelor de cultura româneasca din acele parti ale Transilvaniei care au fost ocupate de Ungaria; disparitia tuturor publicatiilor in limba româna, a tuturor scolilor si a tuturor bibliotecilor de carte româneasca etc. "Singurele publicatii (in limba româna) erau proclamatiile bilingve, lipite de ziduri si porti, prin care ocupantii isi anuntasera sinistra «victorie». Nici un scriitor sau publicist de oarecare notorietate n-a ramas (mai bine zis, cei ramasi au fost expulzati de ocupanti - n.n.) cu cei un milion si jumatate de conationali abandonati in voia sortii de catre fostii cârmuitori" etc.

Fara a incerca o informare mai larga privind productia literara din paginile "Tribunei Ardealului", despre care a scris D. Micu in studiul citat si, tot el, in "Viata Româneasca" (iulie 1981) unde a publicat studiul "Recitind pagini vechi - poezia din Nordul Transilvaniei intre anii 1940-1944", vom zabovi asupra unor controverse datorita carora chiar intre colaboratorii ziarului a aparut un conflict pregnant, legat de orientarea si importanta culturii române in Ardealul vremelnic ocupat de Regatul Ungar. Se poate vorbi nu numai de un conflict in jurul caruia au gravitat componentele unei activitati, dar si de personaje, care prin convingerile lor au reprezentat acele forte din ciocnirea carora s-a constituit continutul obiectiv al conflictului. Unele personaje sa fi actionat - sub influenta unor pasiuni - exagerat, brutal, cu efecte deformante?

Fara a cunoaste toate aspectele mersului real al conflictului iscat intre colaboratorii paginii "Grai si suflet românesc" si redactorul acestei pagini, Gh. Dancus, istoricul literar Dumitru Micu, in studiul mentionat, scrie urmatoarele: "La inceputul anului 1944, unul dintre conducatorii «Tribunei Ardealului» care indeplinea functia de secretar de redactie, publica in ziar un amplu articol «Problema literaturii românesti in Ardealul de Nord» , ce afirma un punct de vedere diametral opus celui ce strabate articolele lui Gh. Dancus, nu numai din anii 1941, dar - mai putin manifest - si in acelea din 1943. "Potrivit opiniei lui Raoul Sorban, despre literatura ce se scria in nordul Transilvaniei, nu trebuia vorbit «ca despre o aparitie oarecum spontana care a izbucnit din nimic, crescând sub ochii nostri si incercând sa refaca de la alfabetul elementar o melodie care s-a implinit cândva pe portative majore». A sublinia, in primul rând, prezenta acestei literaturi, ca atare «admirând-o sau condamnând-o aproape numai sub unghiul acestei prezente», insemna a desprinde din constatare «numai concluzii de ordin politic, lasându-se pe planuri laturalnice problema specifica a realitatii culturale, cea axiologica». Fara a nega ca, «plecând vizionarii si deputatii rosturilor noastre, toti acei ce puteau fixa cu un cumpat matur punctele de reper», asigurând «dainuirea si ecoul in spiritul colectiv al traditiilor», Raoul Sorban considera, totusi, «o eroare majora, si de-a dreptul tragica, teza ca trebuie sa incepem totul de la inceput». Acea teza rezuma, dupa parerea lui Raoul Sorban, o mentalitate provinciala, «un provincialism care vrea sa se impuna prin chiar conditiile pe care le ofera, conditii particulare conjuncturii». Lumea româneasca nord-transilvaneana parcurgea, istoric, «ceasuri» in care «simplul fapt ca nazuiai spre articularea in grai românesc a unui vers schiop contine si justificarea actului liric, dincolo de orice problema de nuanta, de subtilitate, de valoare». Erau ceasuri penibile si nu trebuia lasat ca mediocritatea (si submediocritatea) sa profite de ele pentru a se instala in cultura, obstacolând creatia veritabila, posibila, credea Raoul Sorban, chiar in circumstantele date. Anticipând punctul de vedere al acelora care, intr-o animata discutie ce avea sa se incinga in Pagina tineretului, se vor pronunta pentru integrarea in climatul românesc din Transilvania septentrionala a valorilor universale (in opozitie cu sustinatorii ideii ca tinerii de acolo trebuiau sa-si dea silinta de a crea capodopere ei insisi), secretarul de redactie al «Tribunei Ardealului» califica «energia cu care unii dintre tinerii nostri scriitori cauta sa dezbrace haina particulara a provinciei» drept «miscatoare si semnificativa». «Daca vroim ceva - scria Raoul Sorban - atunci trebuie sa vroim a integra in spatiul si timpul nostru ritmul propriu al realitatilor ce pulseaza in traditia care se vrea continuata. E o greseala inadmisibila aceea de a indruma literatura spre un inceput, in loc s-o indrumam in mod firesc spre matca traditiei.»"

Când am combatut cerintele legate de justificarea programului cuprins in sintagma "aici si acum", teoretizat dascaleste, am procedat astfel pentru ca o asemenea justificare crea piedici serioase pentru natura si misiunea culturii noastre nationale, cu un efect mutilant asupra functiunilor acesteia. "Aici si acum" punea sub semnul intrebarii caracterul general al culturii românesti, in jurul careia se grupase, in anii 1940-1944, intreaga existenta spirituala a natiunii, una si indivizibila.

Pe plan politic, expresia aceasta confirma posibilitatea de a se crea, ignorând evolutia istorica a culturii românesti si cu acceptarea supusa a unei conjuncturi trecatoare, un fel de subcultura, ca rezultat al unei discontinuitati nefiresti provocata arbitrar si samavolnic (Diktatul de la Viena). O subcultura primitiva, amorfa; in viziune hungarista pe masura colectivitatii neevoluate a "minoritatii valahe", condamnata sa suporte din nou jugul robiei si sa renunte la mentinerea prin cultura a identitatii sale.

Viata nu l-a obligat pe Gheorghe Dancus sa dea socoteala pentru ambitiile si erorile sale. Dincolo de evocarea si relatarile noastre iata cum isi autodefineste el teza, despre care se vorbeste aici, in legatura cu Versuri din Transilvania nordica : "Una din problemele importante - aici si acum - este cunoasterea genetica si evolutiva a realitatilor transilvanene, pentru a fi utilizate si valorificate in sensul trebuintelor. Este cu alte cuvinte problema transilvanismului ... Aceasta problema este bine sa fie avuta in vedere mereu, in toate domeniile de activitate si pe toate planurile existentei" 4.

Fata de o asemenea perspectiva, determinata de imprejurari labile si vadit trecatoare, consemnam replica lui Vasile Moldovan exprimata in numele scriitorilor si poetilor români tineri: "Formula «scrieti baieti orice numai scrieti» si-a avut valabilitatea atunci când, intr-adevar, trebuiau puse bazele unei literaturi. Astazi cunoastem calea. Ne-au lasat-o vizibila Eminescu, Cosbuc, Arghezi, Sadoveanu, Rebreanu si atâtia altii. Daca unii considera inchis capitolul acestora din urma si - in inchipuirea lor - i-au si inmormântat, noi credem neincetat in geniul unora si in posibilitatile creatoare superlative ale altora. Vom sti deosebi insa grâul de neghina, dupa cum nu vom confunda diletantii cu incepatorii talentati" 5.

Transformarea la care nazuiau ungurii in acei ani era legata si de discreditarea si distrugerea modului de a fi al nationalitatilor, in mod special al românilor. Ungurii - considerându-se "singurii purtatori autorizati ai progresului istoric de importanta universala" (nu numai locala) - nu puteau accepta prezenta românimii in formele mai evoluate de existenta statala si sociala, nici spiritul lor care batea la poarta prezentului. Ei ar fi vrut, cum vor pâna si azi, ca românii, cehii, slovacii, sârbii - adica neamurile cu care se invecineaza - sa-si pastreze conditia de subpamânteni, de natiuni subistorice, subsociale, sa nu razbata pâna la existenta moderna, pâna la o viata proprie, actuala si independenta.


Din tabloul acelor realitati vom remarca circumstante atât de generalizate incât ele pot fi considerate tipice pentru o epoca. Intâmplarile despre care vom vorbi faceau parte din peripetiile vietii zilnice obisnuite ale românilor din Ungaria.

Tabloul acestor intâmplari care sintetizeaza un adevarat curent politic, este patruns de sentimentul dispretului fata de nemaghiari.

Limitele inguste de apreciere corecta a cenzurii privind "materialele studiate si analizate", pentru a fi ori a nu fi aprobate ca sa apara in paginile ziarului, s-au manifestat in mai multe rânduri. Cenzura privea cu neincredere indeosebi materialele de "politica", cele cu "probleme nationale" si minoritare; stirile despre desfasurarile razboiului, in schimb era mai putin atenta la consemnarea starii de spirit, ca adevar nemijlocit al vietii, ca si la fluctuatiile emotionale, mai mult sau mai putin discrete ale celor multi. Astfel se explica de ex. ca o seama de scrieri compuse cu naivitate (care uneori inlocuia talentul) au putut sa creeze o punte solida spre sufletele cititorilor, fiind in acord cu ceea ce se cheama opinio communis . De exemplu, cenzura nu a observat ca in poezia pe care o reproducem mai jos, autorul era in consens cu preocuparile si dorintele nerostite, tainice, ale cititorilor.

Poezia se misca intr-o lume dominata de unitatea armonioasa a unor trairi comune, iar retorica implicata in cuprinsul ei are darul s-o legitimeze si s-o duca la intelegere obsteasca, dincolo de interdictii. Epoca era a umbrelor, a semnelor, a starilor nereale desi era derivata din realitati. O asemenea sursa energetica, confuza si ascunsa, a facut ca poezia sa depaseasca limitele controlului cenzorial. La originea succesului era rolul esential al asa-numitelor senso-comune , situat intre domeniul realitatii si acela al nostalgiei.

Iata poezia - scrisa de Iosif Rabos 6 (?) - Prietenii copilariei mele : "Ma mai cunosti Ileana Cosânzeana?/ Si tu frumoase Fat, din visele de iarna?/ Voi prieteni buni ai visurilor mele/ Pe unde va iubiti, prin ce castele?// Si tu, Harap Alb, pe unde-mi ratacesti/ De nu mi-te mai plângi, de nu mi-te caiesti?/ Sau poate azi ti-e prieten Spânul cel viclean/ Si nu te temi de dânsul, nu-l mai crezi dusman?// Dar tu, Piparus Petru, ucigator de zmei,/ Tiganu-acela negru, cu negri pigmei,/ Pe unde-si doarme somnul cel de veci./ Tu, oare, pe unde-ti mai petreci?// Dar tu, Barba-Cot, si tu Sfarma Piatra/ Tu, hârca batrâna, iti arde focu'n vatra?/ Gurila, Ochila si voi ceilalti,/ Va mai aduceti aminte de când eram frati?"

Desigur, decodificarea acestei scrieri nu este necesara, desi a fost scrisa intr-un context foarte diferit de cel in care ne aflam azi. In practica zilnica a anilor Diktatului (1940-1944) cautarea si aflarea unor posibilitati de comunicare si de intelegere intre membri unei colectivitati dispretuite, cum erau românii in Ungaria, a fost indreptatita, chiar si cu pretul regresiunii formei de expresie. Fara indoiala mesajul unor productii literare asemanatoare tinea in acei ani, de conventii "conspirative". Efectul trebuia sa corespunda cu motto-ul scrierii: introducerea unor sensuri nationale in for, in circuitul preocuparilor colective. In cazul acestei scrieri politice , opinia generala a cititorilor, cel putin in aspectele sale referitoare la imaginatie-dorinta, a reactionat favorabil, motiv pentru care a si fost multiplicata, invatata pe de rost, comentata...

Protestul nostalgic cuprins in scrierea reprodusa priveste, evident, de pe un teren imaginar, dar el deplânge sfârsitul unei realitati, al unei epoci fericite, de armonie, siguranta si unitate nationala. Scopul ei, prin urmare, nu era unul poetic, ci mai curând istoric. Cititorii scrierilor de acest tip si-au inteles propria lor viata si au vazut in istorie ceva ce actioneaza profund in existenta lor, ceva ce-i priveste direct. Ei au fost impulsionati sa-si configureze propriul prezent ca pe un moment al istoriei.

Odata cu pronuntarea verdictului de la Viena s-a petrecut o modificare in rândurile românilor: s-a trezit din nou simtul pentru istorie, pentru trairea istoriei. Confruntati cu invingatorii protocolari de la Viena, românii "invinsi" stiau, simteau ca dreptatea este de partea lor, ca destinul va continua sa apara si sa creasca din propria lor constiinta, in timp ce ungurimea "invingatoare" a rastalmacit situatia istoriei spre teluri politice retrograde.

Inviorarea sentimentului national era legata de invierea istoriei nationale, de amintirea maretiei de odinioara si a unor momente de umilinta, indiferent de faptul daca acest sentiment, daca aceasta constiinta de sine ducea spre solutii progresiste ori conservatoare. Prin urmare problemele istoriei se concentrau in jurul existentei nationale si erau dependente de aceasta.

Cu cât mai profund se daruiau românii ideii nationale, cu atât mai mult se simteau legati de viata si de diversele ipostaze ale existentei obstesti.


1 23 August 1944, Documente , Bucuresti, 1988, p. 275.

2 Ziarul "Ellenzék" , Cluj, 26 martie 1941.

3 Idem.

4 "Tribuna Ardealului", 4 ian. 1942

5 "Tribuna Ardealului", an IV nr. 856, 11 sept. 1943.



 Martiri Romani din Transilvania back 
Martiri Romani din Transilvania

»Martiriul BisericiiMartiriul Bisericii
»Parohia Aita MareParohia Aita Mare


Martiri Romani din Transilvania

»Diktatul de la VienaDiktatul de la Viena
»Aparatul represiv horthystAparatul represiv horthyst
»Atrocităţi maghiareAtrocităţi maghiare
»Aita SeacăAita Seacă
»Câmpia TurziiCâmpia Turzii
»CiumirnaCiumirna
»CucerdeaCucerdea
»HâdaHâda
»HalmăjdHalmăjd
»HodoşHodoş
»HuedinHuedin
»IanculeştiiIanculeştii
»IpIp
»LăscudLăscud
»LuduşLuduş
»MoiseiMoisei
»Mureşenii de CâmpieMureşenii de Câmpie
»Prundu BârgăuluiPrundu Bârgăului
»SărmaşuSărmaşu
»TrăzneaTrăznea
»ZalăuZalău


Martiri Romani din Transilvania

»ZalăuCrime maghiare in Nordul Ardealului
»ZalăuPresa maghiara anti-Romania
»ZalăuFilme
»ZalăuDocumente, carti
»ZalăuImnul Eroilor



Home |  Filme |  Fotografii |  contact@martiriromani.com
GID-Romānia  | CivicNet-Piata Universitatii  | CivicMedia  | Victor Roncea  | Dan Tanasa  | Condeiul Ardelean
Muzee din Maramures  | Muzeul National al Refugiatilor  | Parohia Aita Mare  | Forumul Civic al Romānilor din Harghita si Covasna
Sindicatul C.T.F. Brasov 2007